MIHAI EMINESCU

2009-11-28T09:34:00.000+02:00

La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros cere primului presedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei cure pacientului Mihai Eminescu, aflat în casa de sãnãtate a doctorului Sutu din strada Plantelor.

Se constituie un consiliu compus din T. Maiorescu, Dem Laurian, St. Mihãilescu, I.L. Caragiale, I.Gr. Valentineanu si Mihail Brãneanu, care, convocati conform articolului 440 din Procedura Civilã (jurnalul 2783/89), depun la sectia a doua a tribunalului un proces verbal în care sunt de pãrere cã “Boala fiind în recidivã, reclamã interdictia pacientului si rânduirea unui tutor care sã poatã primi de la stat pensia lui viagerã si sã poatã îngriji de întretinerea interzisului”.

Procesul verbal al consiliului este scris în întregime si depus de Titu Maiorescu, care era si avocat. Dupã semnarea actului acestuia (12 iunie 1889) si depunerea raportului medico-legal, iscãlit de doctorii Sutu si Petrescu.

2009-11-28T09:29:00.001+02:00

“Cu începere de astãzi, 1 iulie, directiunea politicã si redactia ziarului “Timpul” este încredintatã d-lui Mihail Paleologu”.

2 iulie 1883 -Timpul

“Unul dintre colaboratorii acestei foi, d. Mihai Eminescu, a încetat de a mai lua parte în redactie, atins fiind în mod subit de o gravã boalã. Ne place însã a spera cã lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi de cât de scurtã duratã si cã ne va fi datã fericirea de a anunta revenirea sa sãnãtos la functiunile de pânã acum”.

3 iulie 1883-Timpul

“Aflãm cu sincerã pãrere de rãu cã d. Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul, tânãr plin de talent si înzestrat cu un deosebit geniu poetic, a cãzut greu bolnav. Sperãm cã boala sa nu va fi de cât trecãtoare si cã în curând vom putea anunta
deplina sa însãnãtosire”.

Ziarul Românul -1 iulie 1883

2009-11-28T09:27:00.000+02:00

“Domnul Eminescu a înnebunit. Vã rog faceti ceva sã mã scap de el, cã e foarte rãu”

28 iunie 1883-Sotia lui Slavici, doamna Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu urmãtoarea rugãminte!

2009-11-28T09:25:00.000+02:00

“Mai multi prieteni din capitalã, amici ai nefericitului Eminescu, s-au decis a contribui lunar pentru întretinerea amicului lor în casa de sãnãtate. D.T. Maiorescu are partea cea mai mare în aceastã frumoasã si nobilã actiune.”

Telegraful

2009-11-28T09:23:00.000+02:00

“În urma unei subscrieri, initiatã de elevii scoalei artelor frumoase din Botosani, s-au strâns 400 lei. De mare ajutor au fost acesti bani, cãci au permis sã i se aplice un tratament special multumitã cãruia starea sãnãtãtii poetului s-a îmbunãtãtit în modul cel mai vãdit, cãci astãzi Eminescu este tot atât de senin cum a fost înainte de boala cea grea de acum patru ani în urmã. În 13 Iulie Eminescu, însotit de sora sa si de dl. Grigore Focsa, doctoral de aice, a sosit în orasul nostru cu trenul de la ora 1 p.m. A doua zi la ora 11 a.m. a avut loc, în casa dlui. St. Emilian un consult, la care au luat parte dnii. medici: Dr. Filipescu, medic primar al orasului Iasi, Col. Dr. Otremba, medic sef al Corpului IV armatã, Dr. Rigler, Dr. C. Bottez si Dr. Negel, profesori la Facultatea de Medicinã. Desi mai multi din acesti d-ni. medici aveau sã plece din Iasi încã în 13 Iulie, totusi si-au amânat plecarea pentru a-l putea asista pe poetul nostru. În urma unei cercetãri minutioase la care l-au supus pe Eminescu, medicii au ajuns la concluzia cã sãnãtatea lui nu e deloc alteratã si cã trebuie a-l supune unui tratament radical numai în ce priveste boala lui cea neglijatã, care se manifestase la picioare”.

Eminescu este supus unui consult medical din care reiese cã era sãnãtos psihic la Botosani în 1887

2009-11-28T09:19:00.001+02:00

Lui Eminescu i s-a fãcut autopsia în ziua de 16 Iunie 1889, existând un raport depus la Academie.
Acesta este nesemnat.

Autopsia evidentiazã “o degenerescentã grasã a peretilor cordului, deveniti fragili si galbeni, si prezenta unor plãci întinse si proeminente atât la baza valvulelor aortice, cât si pe fata interioarã a aortei anterioare.
În fine, din partea hepatului si a rinichilor s-a observat asemenea o degenerescentã granulo-grasoasã considerabilã”. Dacã modificãrile la nivelul aortei apartin unei ateromatoze incipiente, deloc neobisnuite, rinichii albi cât si modificãrile ficatului sunt caracteristice pentru o gravã intoxicatie mercurialã.

Creierul lui Eminescu este uitat pe fereastrã, în soare si, dupã câteva zile de nefixare, este trimis lui Gh. Marinescu, pentru a fi examinat.

In 1889, Marinescu avea 26 de ani, fiind începãtor, asistentul lui Babes. Dacã prof. Babes nu a primit creierul, pot fi avute în vedere douã posibilitãti: ori cazul prezenta interes numai pentru curiozitatea tânãrului asistent, ori pe undeva, anumiti oameni, se temeau de diagnosticul severului prof. Victor Babes.

2009-11-28T09:18:00.000+02:00

“Creierul mi s-a adus dela Institutul Sutu într-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvolutiunilor. Putrefactia era datoratã faptului cãldurii celei mari, probabil cã s’a scos prea târziu dupã moarte... Creierul era în adevãr voluminos, circumvolutiunile bogate si bine dezvoltate si prezenta ca leziuni macroscopice o meningitã localizatã la lobulii anteriori... Din nenorocire creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am fãcut studiul istologic, ceea ce e o mare lacunã... Sãrmanul Eminescu! Nu a avut parte nici de acest studiu anatomic, care, fie zis în treacãt, nu stiu dacã s-a fãcut în bune conditiuni altor literati distinsi cari, ca si dânsul, au murit de paralizie generalã”.

Gheorghe Marinescu

2009-11-28T09:15:00.000+02:00

“Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetãtor stiintific, autor a peste 100 de lucrãri din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementã paraliticã.În ceea ce priveste alcoolismul, acesta nici nu intrã în discutie. Presupusul sifilis al lui Eminescu este scos din mâneca imposturii si botezat ad-hoc congenital”.

Ovidiu Vuia

2009-11-07T08:29:00.002+02:00

Iarna grea ca in 1888, cam arare s-a vazut. Troienele de cu vreme au pus pe ginduri pe aceia cari n-aveau lemne sau paltoane.Era un frig umed, cam pe la inceputul lui octombrie.
Intr-o seara, alergam spre casa, pe bulevardul Elisaveta, in Bucuresti, neprivind nici in dreapta, nici in stinga, de teama ca nu cumva sa ma opreasca un prieten cu palton in drum. Mi-era frig de tot, intr-o haina foarte compromisa de vara.
Deodata un om inalt, spatos, mi se pune in cale:
- Niculene, stai!

Leon Gheorghe Nicolescu
Ma uit bine: Eminescu.
- Ce faci, coane Mihalache?
- Ma duc sa beau bere la Gheorghe.
- Ai dat de capital?
- Am doi franci. Fixule, mincam un crenvust?
Apoi privi mai bine la mine.
- Dar de ce tremuri asa? O sa racesti. Copil mai esti sa-ti lasi paltonul acasa!
- N-am avut ce lasa, caci n-am palton. Si apoi, mestere, e drept ca n-a venit vremea. Dumnezeu si-a pierdut contabilitatea.
- Pacat ca nu esti acolo, ca ai incurca-o si mai rau.
- Brrr! Tremuram al dracului.
- Hai la o bere!
Intram. Acolo Eminescu ma face mai intii sa-i admir paltonul. O culoare cafenie spalacita; ii venea pina la picioare si larg de-ar mai fi incaput unul comod intr-insul.
- N-ai parale ca sa-ti cumperi un palton, vad eu, Fixule, sau le cheltuiesti pe drumul negustorului de haine... Ia asculta, fa ca mine. Vezi ce palton bun?
- Nu prea prea!
- Ba e bun, ca-mi tine cald. L-am luat pe 13 franci de la hala vechiturilor. Te duc si pe tine sa-ti iei. Sa vii mine cu parale...
Cei doi franci ai lui Eminescu si vreo 70 de bani ai mei platisera cheful de bere si de crenvursti cu hrean.Cind sa iesim, Eminescu, vazindu-ma tremurind ca varga:
- Unde stai Niculene?
- Departe, in Tirchilesti, cu Magion.
- O sa ingheti pina acolo.
- Nu! Merg repede.
- Nu se poate. Nu vezi cum ploua de subtire si de rece? Te duc eu pina acasa. Te invelesc cu prisosul paltonului meu!
- Lasa-ma, cucoane Mihalache. Cum o sa mergi pina la dracu cu mine?
Eminescu suferea de picioare in vremea aceea, asa ca mergea foarte greu. Vrind-nevrind, m-a invelit in paltonul de 13 lei si m-a dus, incet- incet, pina acasa, cu toate protestarile mele.Despartindu-ne, imi zise:
- Am dat 13 lei pe palton. Ne-a invelit pe amindoi. Prin urmare ma costa numai 6 lei si jumatate!

2009-10-17T17:41:00.000+03:00

"De 7 nopti, de cand stau langa nenorocitul, numai astazi a putut fi scos din camasa de forta, avand niste furii ce seamana mai mult a turbat decat a alienat. Indata ce-l dezleaga, rupe tot cu-o putere de fiara si striga de produce un ecou ingrozitor in spital, unde se afla 80 de alienati, afara de femei, dar nici unul in starea grozava a lui. Capul ii este spart si umflat; nu pot insa afla de la nimeni cine-a comis aceasta cruzime contra lui"

Scipione Badescu, redactor al Curierului de Botosani

2009-10-17T17:40:00.000+03:00

"..Petre Poenaru, care, jucanduse ca din intamplare cu prastia, il izbi in frunte (pe M. Eminescu, n.n) cu o pietricica. () Contrar zvonurilor melodramatice, Eminescu n-a suferit prea mult de pe urma asa-zisului atentat, care ii pricinuise o simpla zgarietura"

G.Calinescu incidentul, in 1932, in prima editie a "Vietii lui Mihai Eminescu":

2009-10-17T17:39:00.000+03:00

"Atata va spun si va rog sa spuneti la toti ca nenorocitul meu frate a murit in cea din urma mizerie si moartea i-a fost cauzata prin spargerea capului ce i-a facut-o un nebun, anume Petrea Poenaru. Sa fereasca Dumnezeu si pe cei mai rai oameni din lume sa fie instalati lad-rul Sutu, ca fiecare va avea sfarsitul iubitului meu frate".

Hanrietta Eminescu

2009-10-17T17:37:00.002+03:00

"Uneori, veneau sa-l vada prieteni, Grigore Manolescu, Hasnas si altii care-i ziceau lui Eminescu "maestre" si el radea, batandu-i pe umar. Cat a stat la Sutu, eu cel putin nu l-am vazut altfel decat scriind. Scria toata ziua, coli peste coli, si era foarte linistit."

Dumitru Cosmanescu

2009-10-17T17:37:00.001+03:00

"Un modest cetatean, mic de stat si cu o barbuta alba, a suit scarile redactiei noastre, voind sa ne faca o comunicare. Din ziare, stia ca se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, si venea sa ne spuna si el ce stia, personal, despre cel pomenit. Modestia acestui om da o valoare speciala datelor furnizate de el, date cari nu sunt in nici un caz lipsite de interes"

Universul

Adevarul despre moartea lui Eminescu

2009-10-17T17:35:00.000+03:00

...vine odata pe la spate un alt bolnav d'acolo, unu' furios, care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, îi da lui Eminescu în cap cu o caramida pe care o avea in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunandu-mi:
"Dumitrache, adu repede doctorul ca ma prapadesc Asta m-a omorat!"

2009-09-25T13:14:00.000+03:00

Pe 8 noiembrie 1886, de Sfinţii Mihail Şi Gavriil a cerut să fie spovedit şi împărtăşit la Sfânta Mănăstire Neamţ!
Preotul care l-a împărtăşit a mărturisit că Eminescu „era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-a sărutat mâna şi a spus: Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie o mănăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă „Lumină lină”!

2009-09-25T13:13:00.000+03:00

Există două copii ale actului de naştere al lui Eminescu, ambele autentificate, una păstrându-se la Iaşi şi alta la Bucureşti!

2009-09-25T13:12:00.000+03:00

creierul lui Eminescu a cântărit 1490 de grame!

2009-09-25T13:10:00.003+03:00

Eminescu va sta în spitalul Sf. Spiridon din Iaşi, pentru piciorul rupt, în lunile noiembrie-decembrie 1885...pe cand detinea funcţia de profesor suplinitor de Geografie!

2009-09-25T13:10:00.001+03:00

Veronica Micle moare pe 4 august 1889, după 50 de zile de la moartea lui Eminescu!

2009-09-25T13:07:00.001+03:00

în 1893 apare: Mihail şi Henriette Eminescu, Scrisori către Cornelia Emilian şi fiica sa, Cornelia care cuprinde 80 de scrisori, dintre care 5 ale lui Eminescu.
-Pe baza acestei surse s-a instaurat ideea că Eminescu a avut sifilis şi că l-a luat de la Veronica.
-Nici până astăzi acest epistolar nu a fost dat Academiei Române ci aparţine familiei Emilian.

2009-09-25T13:04:00.002+03:00

„Atâta foc, atâta aur
Şi-atâtea lucruri sfinte
Peste-ntunericul vieţii
Ai revărsat, Părinte!”,

Eminescu a creat versuri pe loc, deşi îi dădea impresia că le citeşte de pe o foaie, pe care erau scrise doar cuvintele: gloriosul voievod!

Vlahuţă spune că versurile erau frumoase dar rupte din poeme diferite şi că reveneau mereu, ca leitmotiv, cuvintele foc şi aur. El reţine doar patru versuri, de mijloc, cu înţeles mistic.
Alexandru Vlahuţă

2009-09-25T13:03:00.001+03:00

când Eminescu a fost internat prima oară, vorbeşte de un acces de furie al acestuia şi de legarea lui în cămaşa de forţă!
D. Teleor, în 1883

2009-09-25T13:00:00.002+03:00

Ion Popescu( alt coleg de revistă al lui Eminescu) mărturiseşte cum l-a vizitat pe Eminescu la ospiciul din str. Plantelor din Bucureşti şi spune că era în toată firea...(„rezultatul [mergerii la el] a fost convingerea deplină, că Meşterul era sănătos şi n-avea ce căuta în str. Plantelor)

-acesta spune că Eminescu fuma mult în această perioadă.
-Eminescu îi mărturiseşte lui Popescu că studiază ticurile bolnavilor de la ospiciu şi că are nevoie de cărţi şi gazete.
-

2009-09-25T12:56:00.002+03:00

Ilie Ighel, redactor la Fântâna Blandusiei îl vizitează pe Mihail în ospiciul din strada Plantelor în 1889.
-Ighel spune că Mihail scria versuri pe pereţi(„scrierea [lui] e ca de obicei liniştită, trăsăturile regulate”)
-Ighel redă următoarele versuri din notesul lui Eminescu:

„Toamna pomii înfloresc
Şi se scutură toţi pomii de flori,
Iar inimile noastre
Le prinde fiori.

Veniţi în lumină
Copii drăgălaşi
Şi faceţi cu mine-mpreună
Sălaş.

Valurile viforă
Com tutte le forme”

-Ighel văzuse poemul Viaţa, găsit postum în halatul lui Eminescu, din care citează o strofă.

2009-09-25T12:51:00.002+03:00

-Certificatul de deces al lui Mihail EMINESCU e trecută data de 15 iunie, ora 3 antemeridian
-a fost eliberat pe 17 iunie 1889, când a fost îngropat la Bellu

-un raport medical din 23 martie 1889 însă apare cu vârsta de 45 de ani,semnat de dr. Şuţu şi dr. Petrescu („Eminescu este atins de alienaţiune mintală în formă de demenţă”)

-Pe 6 noiembrie 1886, dr. Iuliano şi Dr. Bogdan, întocmiseră şi ei un raport medical, la Iaşi( „din interogatoriul şi conversaţia avută cu Eminescu am putut constata, că el sufere de o alienaţie mintală, cu accente acute, produse, probabil, de gome sifilitice la creier şi exacerbate prin alcoolism”)
-

2009-09-25T12:50:00.001+03:00

Eminescu a fost internat în 1889
între 14 ianuarie – 3 februarie
la Ospiciul Mărcuţa de la Pantelimon,
la Institutul Caritatea de lângă Foişorul de Foc.

2009-09-25T12:47:00.002+03:00

Eminescu a început să prezinte „simptome de demenţă destul de accentuate” în timpul internării, deşi nu venise cu ele...

„Eminescu…avea…obiceiul de a strânge de pe jos tot felul de lucruri, dintre care unele erau murdare şi se freca cu ele pe corp şi pe cap desfăcându-şi pansamentul, a făcut erizipel la nivelul plăgii, erizipel care s-a întins apoi la faţă, gât, membre superioare, torace, până la nivelul abdomenului”...

„era de constituţie forte, musculatură bine dezvoltată, capul bine conformat, figura mare şi congestionată. Lobulii urechii bine dezvoltaţi, nu erau aderenţi. Prezenta pe ambele gambe cicatrice, urme ale unor ulcere vechi. Nu prezenta dificultate în vorbire, nici tulburări în articularea cuvintelor şi scriere. Scria perfect, fără tremurături, fără omisiuni de litere sau cuvinte...
dr. Vineş

2009-09-25T12:45:00.002+03:00

Prietenii îi spuneau lui Eminescu: Maestre

2009-09-25T12:42:00.000+03:00

« La maturitate devenise mai degrabă scund (...) deosebit de păros (...) Simptome fizice bizare l-au însoţit toată viaţa. Otita de la 12 ani recidivează la 20 şi la 30. Picioarele sunt acoperite de ulceraţii... Psihoza maniac-depresivă ereditară... alcoolismul şi supradozele de mercur au fost cauzele principale».

Cărtărescu

2009-09-25T12:41:00.000+03:00

«Eminescu era de o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său, care era un munte de om şi ca fire o grădină de frumuseţe...»
Slavici

poezii licentioase

2009-09-25T12:38:00.000+03:00

Cand tu treci
"Cand tu treci atuncea murul
Fura-n umbra ta conturul,
Ah, cum nu sunt eu copilul
Tineretii tale, purul.
Mai putin platonic poate,
Ti-as musca cu dulce nurul
Pe genunchi te-as pune calare
Ti-as salta in sus eu curul
Deschizand din sponci corsetul
Eu i-as suge gurii nurul
Buburuzei tatei tale
I-as cata apoi cusurul
...
Sa pun sulita-mi aprinsa
Unde crapa-n doua curul"

Vin la neica
"Vin la neica ca sa-ti prinda
Roza ta pe-un fir de ghinda
Si sa-ti gadile-ncet negul
Cand ti l-a baga pe-ntregul"

Ia te-ntinde
"Ia te-ntinde draga-n tinda
Si izmana ti-o desprinda
Mainile-mpreuna in cap
De cracana sa incap
...
Dar asa, cu socoteala
Sa-ti scot p... la iveala"
In batjocura lautarilor
"Tot as f..., si-as f..., si-as f...
Ce n-am parale marunte
Asteapta pan ce-oi schimba
Si te-oi f... pan ce-i crapa".

Nunta lui Pepelea
"Demna-i de poetici pene
Dezlegarea de izmene.
Vrei sa scrii un bun roman?
P..a-ti scoate la meidan.
Are scriere vioaie?
Scriitorul are coa..e,
C-un cuvant, fara de-aceste,
Scriitorul prost imi este."

2009-08-18T10:53:00.005+03:00

(...)A doua zi dupa sosirea lui Eminescu ne duseram seara amandoi la otelul “Pajura neagra”, unde mancam eu in abonament si unde sedeau la masa foarte multi romani. Pentru acesti romani, era rezervata o masa la care incapeau vreo 24 de persoane.
In aceasta seara erau foarte multi la masa. Eminescu sedea langa preotul Alexandru Plesca, cu care avea cunostinta de pe vremea cand locuia la profesorul Pumnul. Conversatia era foarte animata. Obiectul principal al conversarii era serbarea din Cernauti.
Toti romanii aveau haine de toate zilele, iar la celelalte mese vedeai numai fracuri si uniforme.
Dupa o vreme se apropie de masa noastra un advocat, anume Komariner, si adresandu-se catre noi tinerii judecatori incerca sa ne convinga ca nu e la locul sau abstinenta romanilor, atat fata de aniversarea de 100 de ani a incorporarii Bucovinei cat si fata de nou-creata universitate. Acest Komariner era in frac si cravata alba si sta drept dupa spatele lui Eminescu si Plesca. Vedeam ca acestora nu le vine la socoteala conversatia advocatului si ca pun ceva la cale.Eminescu incepuse a-si musca mustata, semn ca era iritat. Deodata vedeam ca ia paharul sau golit de bere si ridicandu-l indarat dupa spate spre fata advocatului, ii zise fara sa se intoarca la dansul:
- Kellner! un pahar de bere!
Atuncea si Plesca intinde paharul sau si zice si el:
- Kellner! bere! Komariner se uita uimit la un pahar si la altul si nu stia ce sa zica. Atunci Eminescu si Plesca se intorc spre advocat si ii striga in fata:
- Kellner, nu ti-am zis sa aduci bere? Aid` pa ş ol de ne adă!Un hohot de ras izbucni acuma intre toti mesenii si advocatul intelese ca e luat in zeflemea; el se intoarse spre noi si ne zise nedumerit:
- Nu stiu ce vor acesti domni de la mine. Noi ii explicaram ca nefiind acesti domni din Cernauti, l-au luat drept chelner, o gresala ce s-a putut intampla cu atat mai usor, fiindca si chelnerii astazi sunt toti in frac si cravata alba.
Foarte suparat se departa Komariner de la masa noastra in rasul tuturor mesenilor, iar Eminescu era foarte satisfacut ca i-a succes gluma si ca am scapat de discursul advocatului.
Nu-mi mai aduc aminte cate zile a ramas Eminescu in Cernauti, dar stiu ca m-a rugat sa mergem impreuna la mormantul profesorului Pumnul, iar de acolo ne-am dus la casa care fusese odinioara proprietatea lui Pumnul. Aici imi zise:
- Uite, acolo am locuit eu si in casuta cea mica era si biblioteca studentilor romani, la care am fost si eu bibliotecar un timp.Se adanci in ganduri si nu vorbi nimica pana nu ajunseram acasa. Cate amintiri din copilarie ii vor fi trecut atuncea prin creierii sai framantati de atatea ganduri, de atatea impresii, bucurii si nevoi!Ajunsi acasa, isi inpacheta cartile vechi ce le adusese cu sine si pleca cu o birja la gara.
Nu l-am mai vazut apoi pana in vara anului 1878, in Bucuresti, cand era redactor la ziarul Timpul.

2009-08-18T10:53:00.004+03:00

(...) Ne duseram la hotelul “ Dacia ” unde se afla atuncea redactiunea Timpului. In sala intaia aflaram pe un domn, calare pe un fel de cal de lemn, care-i tinea locul de scaun; el scria la o masa inalta si ne spuse ca Eminescu se afla in sala de alaturea.

Intraram in sala a doua si-l aflaram pe Eminescu scriind la o masa lunga, plina cu jurnale. Era numai in camasa si pantaloni; cravata era aruncata intr-un colt de masa, iar inaintea sa era un talger cu fructe din care manca scriind un articol pentru Timpul.
Bucuria sa a fost mare cand ne-a vazut, caci nu ne intalnisem de cand cu serbarea din Cernauti, 1875.

- Ce mai faci, puiule, il intrebai?
- Mizerie, baieti, vecinica mizerie, am ajuns jurnalist, adica calic... iata – si facand un gest cu mana, ne arata zambind talgerul cu fructe de pe masa.
Nu stiam de o zice aceasta serios sau in gluma, pentru ca zambetul nu-i lipsea nicicand de pe buze. Acest obicei il avea totdeauna, si noi care il cunosteam atat de bine, izbucniram intr-un hohot de ras vazandu-l in aceasta situatie tragicomica.

Eminescu nu se schimbase mult de cand il vazusem, numai hainele erau cam neglijate. Parul tot il purta lung, pieptanat in sus si mustata o musca si acuma dupa vechiul sau obicei. Ii spuseram cu ce scop am venit la Bucuresti si ca noua colegi din Viena se vor intalni aici si vom petrece cateva zile in Capitala.

- De minune, frate, de minune... care va sa zica aveti... ? si atuncea ridica, dupa vechiul obicei din Viena, degetul aratator al manei drepte. [Gestul acesta insemna: “Aveti o pitula (10 cr.)?” adica “Aveti parale?”]. Noi cunoscand acest gest inteleseram ce voia sa zica si-i raspunseram razand:
- Se intelege ca avem.
- Ei, bravo! Ce berechet o sa mai fie! Ma duc si eu cu voi, ramane articolul meu neispravit, dar sa scrie viteazul calaret din cealalta camera ce-i va plesni prin minte.Eminescu se imbraca. Iesind, zise plin de voie buna catre calaretul din sala intaia:
- Adio, frate, la “Filippi” ne mai intalnim – si fara sa ne recomande, parasi cu noi palatul “Dacia”.
Pe drum ne spuse ca cel ce scria in camera intaia era Caragiale. Noi il mustraram ca nu ne facuse cunoscut cu acest literat, iar el ne raspunse ca nu era vreme deoarece ii e foame si ar voi sa stea cu noi la masa.
Mai vazusem in redactie un tanar care lucra si pe care asijdere nu ni-l recomandase, dar pe drum ne spuse ca se numeste Ronetti Roman, ca este un baiat cuminte si foarte cumsecade, dar altfel nu stie nimic despre dansul. L-am cautat si pe I.Slavici si l-am luat cu noi.

Zilele cate le-am petrecut in Bucuresti a fost Eminescu nedespartit de noi. El a fost calauzul nostru in toate partile; manca, bea si petrecea cu noi si era bine dispus. Punga noastra era si a lui; el comanda si noi plateam.
- Mai baieti, - zise el intr-o zi – asa de voios n-am fost decat in Viena cand petreceam cu voi. Si in adevar aceste zile erau pline de viata, pline de momente fericite in care, lepadand toata grija cea lumeasca, precum zicea Eminescu, traiam in amintirile vesele ale vietii nostre de student si ne reaminteam toate poznele ce le facusem odata, nevoia in care traisem, cum adeseori serile nu aveam ce manca si cum ne-a platit Eminescu intr-o seara masa, vanzand, fara stirea mea, o pereche de pantaloni ai mei.Eminescu facea mult haz de aceste amintiri, dar cateodata i se intuneca privirile ca si cand i-ar fi trecut un gand trist prin minte, caci ofta si pronunta cu zambet amar cuvintele lui obicinuite: “Of... neamul nevoii!”

2009-08-18T10:52:00.005+03:00

(...) Pe la finea lunei septemvrie si inceputul lunei octomvrie 1875 era o mare fierbere in Cernauti. Se serba inaugurarea Universitatii din Cernauti si totodata aniversarea de o suta de ani a incorporarii Bucovinei in Austria .Lipsa de tact a aranjorilor acestor serbari, caracterul antiromanesc al serbarilor acestora, precum si tendinta germanizatoare a universitatii ce se propaga la toate intrunirile germano-evreesti, jignise sentimentele nationale ale romanilor bucovineni si cu tot patriotismul incercat si mai presus de toata indoiala a tuturor paturilor sociale romanesti din tara, romanii hotarara a nu lua parte la aceste serbari si a le opune o rezistenta pasiva. Nobilimea romaneasca era pe la tara , iar ceilalti romani ce nu puteau parasi orasul nu luau parte la nimica. Eu eram atunci auscultant la Tribunalul din Cernauti si locuiam in strada Lumii Noua. Seara, inaintea serbarii, ma trezesc deodata cu Eminescu, care sosise din Iasi , aducand cu sine in birja un cogemite ladoi de lemn de o greutate foarte mare. Eminescu intra in camera cu obicinuitul sau zambet pe buze si-mi facu mare surprindere, caci nu-l vazusem din anul 1872.- Bucuros de oaspeti? ma intreba el, intinzandu-mi mana si sarutandu-ma.- Doar n-ai venit la serbare? ii zisei eu foarte surprins.- Da si ba, imi raspunse el, si apoi incepu a-mi istorisi ca si in Iasi se aranjeaza o contraserbare la Beilic si ca poetul bucovinean Dimitrie Petrino va tinea acolo o cuvantare festiva. Imi spuse apoi ca a adus pentru serbarea din Cernauti mai multe sute de exemplare din o brosura intitulata Rapirea Bucovinei, scrisa de un anonim pe baza unor documente istorice, scoase in Viena din arhivele statului. Deschise apoi si incepu sa scoata multime de carti vechi, precum Psaltiri, Ceasloave, Biblii si multime de alte hartoage rupte, incat am fost silit sa-i intreb ce noima au aceste carti ce le trecuse peste hotar, platind atata de scump greutatea lor.- Ai rabdare – zise el – si apoi adaose nemteste: das beste fommt zuletzt; uite m-am temut ca-mi vor opri la granita brosura de care ti-am vorbit; am pus-o deci dedesubt, iar deasupra am trantit carti vechi, pe care le-am aratat la granita. De aceste hartoage nu s-au interesat mult impiegatii vostri si astfel am trecut brosura si pace. Erau mai multe sute de exemplare din brosura amintita, pe cari le aseza Eminescu intr-un colt al odaii. El a ramas in seara aceasta la mine si am petrecut amandoi, noaptea pana tarziu, band vin, povestind, glumind si fierband cafele negre intr-un ibricas, pe care-l aveam inca din Viena de pe vremea mea de student. Cam pe la doua ore dupa miezul noptii ne trezi insa din povestirea noastra un cantec romanesc ce se auzea pe strada. Un cor de voci barbatesti intona armonios si lin cantecul Desteapta-te romane ca si cand ar fi voit sa dea acestui cantec eroic un sentiment de jale. Linistea noptii, actualitatea data si armonia vocilor avu efectul ca amandoi eram foarte impresionati. Ascultaram lung in fereastra pana se departara cantaretii tot mai mult si se pierdu cantecul in departare. Eminescu era dus pe ganduri. Dupa un timp imi zise:- Niciodata nu mi-a placut cantecul acesta asa de mult ca acuma.

2009-08-18T10:52:00.003+03:00

2009-08-18T10:52:00.001+03:00

(...) Universitatea cea veche din Viena era situata in B ä ckerstrasse si ca sa ajungi din strada Wollzeile la dansa, trebuia sa treci prin Schwibbogengasse, o strada ingusta, scurta si boltita, care semana mai mult cu o poarta, caci deasupra se aflau locuinte. In strada aceasta, la o departare de o suta de pasi de la universitate, se afla o bacanie mica si proprietarul ei, un vienez maruntel, rumen la fata si sur la par, era pentru studenti un odor nepretuit, caci la dansul puteai dejuna ieftin, lucru de capetenie pentru studenti. El se numea Moritz si nu mai stiu cum, dar Eminescu ii zicea Tata Muritz si sotiei sale giupineasa Muritoaia. Aici dejunau studentii cari nu dispuneau de multe parale si aici ne intalneam adese cu Eminescu casa dejunam cate o pareche de carnaciori – zece creitari parechea cu pâne cu tot – sau daca ne mergea rau de tot, cate un Schusterlabl, adica o franzela marisoara dar de faina proasta, pe care o taia Moritz orizontal in doua, o ungea cu o patura transparenta de unt, si asezand apoi amandoua partile una peste alta, ne-o vindea la pretul de 4 creitari. Cele zece zile dupa ziua întai vedeai numai putini studenti in aceasta dughenita, caci capatand banii lunari, huzureau si ei cateva zile prin restaurante si localuri mai alese, dar daca treceau aceste zile binecuvantate, numai ce-i vedeai iarasi la Moritz. Si atunci bodoganea batranul si ne mustra ca numai atunci venim la dansul, cand ne sufla vantu-n punga: Wenn der Wind in den Taschen blasen tut, cum zicea el. In astfel de momente critice il numeau studentii parvus Jupiter tonans si cautau sa-l linisteasca. Nu era aceasta, caci era un vienez bun si cinstit, care desi nu ne da nimic pe datorie, dar pentru aceea primea de la noi in loc de bani zaloage. Studentii amanetau deci tot felul de carti si hartoage vechi si Moritz le primea, numai daca-i impuneau grosimea si greutatea lor, si-i zalogeau carti de care nu aveau nici o trebuinta, si pe care adese nu le mai rascumparau. Vedeai o intreaga biblioteca de astfel de vechituri, asezate pe o polita langa fereastra din dos a micei sale dughenite.Intr-o zi il aflu pe Eminescu discutand foarte serios cu micul Jupiter tonans. Pe tesghea era o carte mare si groasa, si Eminescu care nu ma observase, se muncea sa dovedeasca ca aceasta carte are mare valoare si voia sa o zalogeasca pentru doi florini. Batranul Moritz insa nu era usor de induplecat. El rasfoi cateva file de la inceputul, mijlocul si in finea cartii, si apoi o inchise repede, zicand:- La dracu, nu inteleg nimica si nu pot ceti un cuvant.- Da` cum sa intelegi daca-i scrisa intr-o limba orientala – zise Eminescu – tocmai aici zace valoarea acestei carti rare.- Ce-i aceea limba orientala? intreba Moritz necajit, si observandu-ma pe mine, i se insenina deodata fata si, intinzandu-mi cartea, imi zise:- Domnule doctor, ce carte e aceasta?Observa ca vienejii intituleaza pe toti studentii cu cuvantul doctor.Eminescu se intoarse acuma si vazandu-ma imi zise repede.- Ma! lauda cartea. Nici nu trebuia sa ma provoace la aceasta, caci cunosteam eu nevoile lui ca si pe ale mele. Luai deci cu aer foarte grav cartea in mana. Era o carte veche romaneasca, tiparita cu litere chirilice, dar nu avea titula. Putea sa fie Vietile Sfintilor sau o biblie veche. Eu ma facui ca o cercetez si o pretuiesc si apoi zisei hotarat:- Cartea aceasta e foarte pretioasa, caci este foarte veche si tiparita intr-o limba orientala.- Ei, dar ce-i aceea limba orientala? ma intreba Moritz.- Limba orientala e o limba vorbita de popoarele orientale. Cum d-ta nu stii aceasta?- Ba, da, cum nu, adica limba ce o vorbesc turcii si chinejii, nu-i asa?- Asa-i! vezi ca cunosti limbile orientale. Ei vezi, d-le Moritz, cartea aceasta face cel putin zece florini, caci e foarte rara. Nu-i vorba, cartea, ca exemplar foarte vechi, avea sigur valoarea aceasta, dar o carte de zece florini, aceasta nu-i venea batranului la socoteala. Nestiind insa ca sunt prietenul lui Eminescu si cunoscandu-ma ca pe un vechi musteriu al sau, se linisti si zise:- Bine, o primesc ca zalog in pret de un florin, dar bani gata nu dau; poti lua marfa pentru acest pret, sau poti manca aici pentru acesti bani.- Aferim, zise Eminescu catre mine, si cum mi-ar trebui parale!Ne targuiram acum tustrei, dar batranul nu era de induplecat. Poate ca nu avea incredere in evaluarea mea, dar ne veni in ajutor copila lui Moritz, care si ea vindea adese la tesghea in lipsa batranului. Ea ne cunostea pe amandoi, stia ca suntem romani si avea simpatie pentru noi, caci ne vazuse adese in societatea unui coleg roman care-i facea curte. Sigur ca mai mult din aceasta cauza il indupleca ea pe batran sa primeasca cartea in pretul de doi florini, dar cat despre plata, nici n-a voit sa auda Moritz si astfel a fost Eminescu nevoit sa manance pe banii acestia in bacania lui Moritz, se intelege ca nu deodata, ci in mai multe randuri si i-am ajutat si eu platindu-i apoi in schimb cate o cafea neagra la “Schmauswaberl”, sau la “Troidl”.Cand dupa vreo luna de zile am intrebat pe Moritz ori de mai are zalog cartea lui Eminescu, imi raspunse:- Nu, d-l doctor a rascumparat-o.

2009-08-18T10:51:00.001+03:00

(...) Tata Wihl, cum ii ziceam noi, era un restaurator jovial si cinstit al restaurantului “Zu den drei Tauben”. Acolo mancam mai toti bucovinenii in abonament. Dupa cat imi aduc aminte, Eminescu nu era insa abonat, dar venea de dragul societatii si adese si din cauza ca se putea mai usor imprumuta cu parale, cand ii lipseau. Abonamentul nostru insa era numai mancarea de amiaza, caci abonamentul si pentru seara era foarte scump si nimene din noi nu dispunea de atatea mijloace ca sa ne permitem acest lux. Cata vreme mai tineau paralele ce le primeam la inceputul fiecarei luni, traiam seara cu cate un gulas, pâne si o sticla de bere. Dar veneau zile, si de acestea erau cam 20 pe luna, in care nici luxul unui gulas sau carnacios nu ni-l puteam permite si atuncea cu o pane mica precum se capata oriunde 4 creitari, ne stamparam foamea. Asa traiam cei mai multi din noi si asa traia si Eminescu. Dar cateodata, mai cu seama pe la finea lunii, lipsea si aceasta mica hrana si eram siliti sa postim serile, asteptand cu nerabdare sa vie ziua de maine , care, ne aducea cafeaua cu lapte si pranzul platit inainte. Si, cu toate acestea, eram voiosi si buna dispozitie nu ne lipsea. Taina dispozitiei noastre era tinerea si faptul ca nici pe acasa la parinti nu huzurisem si nu eram alintati.Si acuma voi povesti un epizod tragicomic, intamplat intre mine si Eminescu. Era pe la sfarsitul lui noiemvrie 1870. Banii se sfarsise de mult si se apropia una din acele seri sinistre, unde stiam ca nu vom manca nimica. Cam pe la sase ore sedeam eu si tovarasul meu de locuinta, V.Morariu, la fereastra si ne uitam pe strada. Il vedem pe Eminescu care venea de acasa trecand pe sub ferestrile noastre cu capul plecat si cu manele impreunate in manecile paltonului. Il strigam pe nume. El isi ridica capul in sus si vazandu-ne, ne intreaba:- Ce faceti?- Nimica!- Nu iesiti?- N-avem la ce.- N-aveti... Mmm? si ridica aratatorul manii drepte in sus, care avea sa zica: N-aveti o piţulă?- Tufă! ii raspunseram.Atunci Eminescu statu putin pe ganduri si ne zise dupa un timp:- Imbracati-va si veniti in jos.Ne imbracaram si iesiram.- Of... neamul nevoii! ofta el zambind, ce mizerie sa fiti si voi asa de calici si tustrei sa n-avem o para! Dar mi-a venit o idee stralucita, mai baieti. Vom manca imparateste in aceasta seara. Mergeti la “Bischofs-Bierhalle” in Wipplingerstrasse si ma asteptati. Puteti si manca: in asta-seara va platesc eu. Bucuria noastra nu era mica. Eminescu se departa repede de noi zicand ca are sa se intalneasca cu cineva. Noi ne plimbaram o bucata de vreme pe stradele splendid luminate ale Vienei si ajunseram pe Graben, acea piata feeric luminata, unde la plimbarea de seara misuna lumea ca intr-un furnicar. Acolo ne intalniram cu Matei Lupu, coleg de universitate. Era si el lihnit de foame. Il introduseram in marele mister ce ne astepta in asta-seara si-l luaram cu noi. Vorba romanului: Dar din dar se face rai.Ajunsi in restaurantul “Bischof”, ne asezaram intr-un ungher si comandaram cate un gulas, pane si cate o sticla de bere. Nu-i vorba, am fi comandat mai mult, caci inca tot ni era foame, dar eram cu frica in oase ca nu va veni Eminescu si atunci o patim. Se facura noua ore si Eminescu inca nu venise. Sticla de bere nu o goliseram de tot; ramasese in fiecare sticla cate ceva, caci altfel, daca erau sticlele goale, venea chelnerul si le umplea iarasi, iar noi ne temeam ca nici pe aceea una nu o vom putea plati. Se uita acu chelnerul cu ochii preapuielnici la noi, iar noi incepusem a discuta serios chestia: care din noi sa-si lase zalog paltonul ca sa iesim cu obraz curat din restaurant. Ochii nostri erau indreptati spre usa de intrare si nu-l asteptau jidovii pe Messiah asa de dornic, cum il asteptam noi plini de frica si speranta pe Eminescu. Doua ore a tinut aceasta tortura, cand iata cateva minute dupa noua ore, intra si Eminescu si se aseaza zambind langa noi. Ca o piatra ne pica de pe inima si incepuram acu a ne uita mai indrazneti la chelner, pe cand mai inainte ne feream de ochii lui.- Mancat-ati ceva baieti? ne intreba Eminescu.- Cate un gulas mic, raspunseram noi, respirand mai usor.- Si poate ati mai manca ceva?- Cum nu! numai daca te ajunge punga.- Ei chelner, ada trei portii de Frankfurter cu varza si o cana cu bere! Chelnerul inholba ochii auzind ca acu trebuie sa aduca bere cu cana, pe cand inainte in decurs de 2 ore statusem cu sticlele goale!Repede aduse chelnerul ce i se poruncise si incepuram a manca. Eminescu era foarte bine dispus, glumea, radea, manca si bea, iar noi ii tineam hangul. Fiind satui, ne pusem pe bere. Dintr-o cana sporira mai multe si in fine facu Eminescu gluma de comanda o cibota de bere. Astfel de cibote de sticla se afla mai in fiecare restaurant, rezervate pentru studenti cand acestia devin bine dispusi. Acu incepu o conversatie animata, al carei obiect se schimba din minut in minut. Erau 3 ore dupa miezul noptii cand ne scularam sa plecam. Eminescu plati atunci pentru toata mancarea si bautura noastra 3 florini 20 creitari, iar chelnerului ii dete un bacsis de 30 creitari. Ne indreptaram spre casa. Lupu si Morariu faceau galagie; Eminescu fredona cantecele sale favorite: Eu sunt Barbul Lautarul si Dragi boieri, din lumea noua, iar eu mergeam in rand cu dansii cu frica in oase, sa nu avem vreun conflict cu politia, caci eu bausem putin, deoarece abia in Viena incepusem a gusta berea . Ajungand pe Graben, Morariu, in rasfatarea sa, isi permise gluma de a ma impinge intr-o dama, care trecea atarnata de bratul unui domn. Ma pomenii atuncea din partea damei cu o sudalma originala vieneza, pe care inca nu o auzisem pana atuncea si care ma supara asa de mult, incat imi venira lacramile in ochi. Morariu si Lupu izbucnira intr-un hohot, ceea ce ma infurie si mai mult. Eminescu insa ma lua de subsoara si-mi zise:- Nu te lua dupa prostii astia, mergi cu mine. Linistea lui Eminescu imi impuse. Atarnat de bratul sau si ascultand povestirile sale, ajunseram in Dianagasse, dar cand sa ne despartim de Eminescu si sa tragem clopotul ca sa ne deschiza poarta, veniram la cunostinta ca nu avea nimeni din noi nici un ban ca sa plateasca portarului tributul obisnuit, adica cate 10 creitari de persoana. Obiceiul acesta este un drept castigat de portari prin prescriptiune, si de aceea asa numitul Sperrsechserl este spaima celor ce vin dupa 10 ore acasa, din care cauza domneste o ura instinctiva in contra portariului, care este poreclit Cerberus. Ce era acu de facut? Nu ne ramase alta, decat sa ne plimbam pe strada pana la 6 ore dimineata cand se deschid regulat portile. Morariu se plimba cu Lupu, iar eu cu Eminescu. In decurs de aproape 3 ore, cat a tinut aceasta plimbare, Eminescu purta firul vorbei. Dintru inceput imi povesti mult despre o actrita Eufrosina Popescu de care fusese amorezat si la care se vede ca mai tinea, caci o descria in colori foarte vii si in termeni de amorezat. Dupa aceea trecu la teatru si povesti multe anecdote, dar acuma nu-mi mai aduc aminte ce-mi spuse. In fine trecu la Buddhism, obiectul sau de predilectie, sespre care imi vorbi apoi pana ne despartiram.Eu eram numai putin initiat in misterele Buddhismului si stiam numai atata despre principiile acestei religii cat auzisem in liceu, iar Eminescu dessfasura o cunostinta vasta si-mi spuse ca Tibetul este leaganul si inima misterelor buddhiste; incepu apoi sa vorbeasca despre Nirvana si Buddha-Sakia-Muni. Era atat de incantat de principiiile acestei religii, ca parea transportat si adese pronunta plin de o deosebita insufletire cuvintele: “O! Buddha-Sakia-Muni!” Ar fi vorbit mai mult, dar erau 6 ore dimineata si portile se deschisera. Ne despartiram si ne duseram la culcat. Eu si cu Morariu am dormit pana tarziu, adeca pana aproape de amiaza, caci era dumineca. Baba la care locuiam si care ne si servea, intrand in camera ca sa ne ia hainele la curatit, ne intreba ce haine vom imbraca astazi; eu ii zisei ca voi imbraca hainele mele cele negre.- Dar ce fel de pantaloni? intreba ea.- Cum ce fel de pantaloni? cei negri! raspunsei.- O Jesses! Domnul voieste sa glumeasca; doar ati trimes aseara un bilet al d-voastre prin d. Eminescu si ati cerut pantalonii cei negri fiindca aveti trebuinta de ei.- Ce bilet, ce Eminescu...? Dar acu imi plensi prin minte ca Eminescu mi-a jucat o festa! Repede am sarit la garderob, dar pantalonii nu erau. Baba-mi arata biletul adus de Eminescu. Era un simplu bilet de vizita al meu, care ajunsese cumva in mana lui Eminescu. Se trezise si Morariu. Eu eram dintru inceput suparat, dar apoi ne cuprinse pe amandoi un ras de nu ne mai puteam astampara, caci descoperisem taina darniciei de ieri a lui Eminescu: mi-a luat pantalonii, i-a vandut si ni-a platit la toti mancarea.Asa a si fost, caci intalnindu-ma cu dansul dupa-amiaza in cafe “Troidl” l-am tras la raspundere. El se omora de ras si-mi raspunse cu un aer nevinovat:- Ce eram sa fac, eram doar si eu si voi lihniti de foame.- Da` bine se poate una ca asta? De ce nu i-ai vandut pe ai tai.- Imposibil.- Si de ce imposibil?- Pentru ca n-am doua parechi de pantaloni, ma! Se stransese si ceilalti colegi din cafenea pe langa noi si toti radeau de se prapadeau, dar nu de Eminescu, ci de mine.

2009-08-18T10:50:00.004+03:00

(...)Uneori era atat de adancit in lucru, ca scria pana foarte tarziu noaptea si atuncea nici nu mergea seara la cina, ci trimitea pe cineva sa-i cumpere pane, branza, o sticla de bere si lucra mai departe. Cand veneau apoi colegii sai acasa, aflau in camera un aer infect, produs de fumul de tutun, de mirosul de spirt si de lampa, de nu erau in stare sa respire, iar pe Eminescu abia il puteau zari printre norii de fum, cu capul plecat sub lampa pe coala de hartie. Eminescu nici nu stia ce aer e in camera si abia ce colegii sai deschideau ferestrele si aeriseau camera, respira si el mai usor.Cand nu scria, cetea, si cetea foarte mult, tot felul de carti, lungit pe o canapea, sau sezand la masa sau chiar in pat. Masa sa era plina de carti romanesti si nemtesti. In romaneste cetea mai cu seama scrierile vechilor cronicari si Convorbiri literare, iar in limba germana, operile celor mai insemnati scriitori. Lenau era un poet predilect al lui Eminescu, iar pe filosoful Schopenhauer il cetea foarte adese si cu multa atentiune. D-l Iacob Negruzzi, directorul Convorbirilor literare, ii daruise lui Eminescu operile lui Schopenhauer si ele ocupau locul de cinste pe masa poetului. Dar el nu se marginea numai la cetirea operelor originale ale scriitorilor germani, ci cetea tot felul de carti traduse din alte literaturi in limba germana si cum germanii in aceasta privinta sunt foarte bogati, Eminescu avea ocazia sa cunoasca toata literatura straina din traduceri germane. Astfel a cetit el mult din literatura indica si persana si cand avea cu cine, discuta mult asupra acestor literaturi si mai cu seama asupra principiilor religiei buddhiste, de care era incantat si despre care spunea ca este cea mai poetica, mai frumoasa si mai profunda religie de pe lume. Cetise si Ramayana si Mahbharata apoi Sakontala din literatura indica si frumoasele versuri ale lui Hafis din literatura persana, si trebuie sa-i fi placut foarte mult aceste opere caci foarte adese vorbea despre ele pana ajungea la Buddha-Sakhia-Muni si la Nirvana.

2009-08-18T10:50:00.003+03:00

(...) Cand nu-l vedeam pe Eminescu mai multe zile, il cautam acasa si astfel am putut observa cum petrecea el in camera sa din Dianagasse. Pe langa observarile mele proprii, adaog si cele ce spuneau colegii ce locuiau cu Eminescu despre traiul ce-l ducea el acasa.Camera era mare si luminoasa si avea ferestrele spre strada. Eminescu se culca tarziu si se scula abia pe la opt dimineata, cateodata si mai tarziu. Lua apoi cafeaua cu lapte ce i-o facea doamna de casa, se imbraca si mergea la universitate, daca in acea zi se tineau cursurile la care era inscris, iar daca in acea zi nu avea treaba la universitate, ramanea acasa si scria pana ce sosea timpul mesei. Cand dupa-masa venea acasa se dezbraca de jacheta, isi scotea ghetele si imbraca un halat vechi pe care-l avea, si o pareche de pantofi. Aprindea apoi spirtul de la masina de cafea si-si facea o cafea neagra cu caimac, pe care o sorbea cu mare gust, fumand neintrerupt. In vremea aceasta discuta cu colegii sai din camera si mai ales cu Isopescu. Discutia devenea cateodata atat de infocata incat Iancu Cocinschi zicea ca atat Eminescu cat si Isopescu sunt nebuni si incepea sa cante caci era foarte bun cantaret. Atuncea Eminescu incepea sa raza si canta si el. Era foarte multumit cand tovarasii nu erau acasa. Atunci era el singur stapan intre cei patru pareti si putea ceti si lucra nestingherit de nimeni. Se plimba atunci prin camera, bea cafea, fuma, suiera, fredona cate o melodie si-si alcatuia astfel ideea si forma in care avea s-o imbrace. Se punea apoi la masa si scria, scria mereu, asternand pe o coala sau pe un petec de hartie rodul gandurilor sale, si daca i se ivea vreo dificultate, se scula iarasi, mai bea cafea, se plimba, gandea si iarasi se punea la scris. Daca-i lipsea vreo expresie potrivita sau vreo fraza frumoasa, el nu se impiedica de lipsa ei de la scris, ci lasa un loc gol si trecea mai departe. Cand era lucrarea gata, atunci o cetea de mai multe ori si acum incepea sa corigeze, sa netezeasca, sa adauge si sa cizeleze cele ce scrisese, pana ce lucrarea capata forma frumoasa si expresia conciza, ce o admiram in scrierile sale. Cine a avut in mana vreun manuscript al lui Eminescu a vazut cate corecturi cuprindea, cate fraze sunt schimbate si cate cuvinte sterse si inlocuite prin altele mai potrivite, aceasta mai cu seama in manuscriptele ce cuprind poezii. Adese insa lasa Eminescu lucrarile sale saptamani si luni intregi necetite si necorigeate si se lua la alte lucrari.

2009-08-18T10:50:00.001+03:00

(...) Cum am vazut, Eminescu era inscris la universitate ca student extraordinar si astfel avea dreptul sa asculte disciplinele ce-i placeau, fara sa aiba indatorirea a se supune unui examen. Nefiind legat de un sistem in alegerea disciplinelor ce se predau la universitate, Eminescu avea deplina libertate a-si alege si profesorii si obiectele ce-i conveneau si astfel il vazuram cercetand cursurile de filosofie practica (praktische Philosophie) la profesorul dr. Zimmerman, filosofia dreptului (Rechtsphilosophie), economia politica (Nationalö konomie ), stiinta financiara (Finanzwissenschaft) si stiintele administrative (Verwaltungslehre) la renumitul profesor dr. Lorenz Stein, iar dreptul international (V ö lkerrecht ) la profesorul dr.Louis Neumann. Desigur ca nu era inscris la toti acesti profesori si la toate obiectele acestea, dar aceasta nu impiedeca pe nici un student a asculta pe orice profesor. Nu era inscris nici la cursul de medicina legala, pe care eu ca student in drept, eram indatorit sa-l cercetez, dar venea adese cu mine la acest curs, pentru ca profesorul dr.Gatscher avea o deosebita metoda a ne preda acest obiect si a ne initia in tainele trupului omenesc, dezvoltand inaintea noastra atat pe schelete cat si pe cadavre tot ce un laic, care dorea sa devina judecator, avea nevoie sa cunoasca in mod practic spre a nu fi dus in eroare de medicii legisti. Lui Eminescu ii placea acest curs si era foarte atent cand profesorul Gatscher diseca inaintea noastra cadavre barbatesti si femeiesti, explicandu-ne toate organele de la creieri pana la talpi. Eminescu cerceta si cursul de limbi romanice la renumitul profesor dr.Musaffia. Precum vedem, Eminescu nu ravnea sa se specializeze in un ram anumit de stiinta, adica in drept, in medicina, in litere sau stiinte, ci cauta sa-si insuseasca o cultura generala, care se cere de la fiecare om cult, si daca vom considera ca Eminescu din toamna anului 1869 pana in vara anului 1872 a cercetat cursurile mentionate si poate si altele pe care nu le cunosc, ca in Berlin a urmat mai departe studiile la universitate si ca acasa cetea necontenit, atuncea ne vom explica usor cultura cu care era inzestrat. La mijloacele de cultura pe care le-a intrebuintat el, trebuie neaparat sa numaram si diferitele muzee ce le poseda in numar atat de mare capitala Austriei, apoi renumitele galerii de pictura si diferitele expozitii de arta. Eminescu le cerceta pe toate, cu catalogul explicativ in mana si adese imi spunea ca va mai cerceta cutare muzeu sau cutare galerie. Teatrul Curtii cu cei mai mari artisti germani si cu cele mai clasice piese de teatru, precum si Opera Curtii imperiale, erau foarte adese cercdetate de Eminescu si cand se reprezenta vreo piesa clasica, facea tot posibilul sa nu lipseasca. Imi aduc aminte de un epizod care ilustreaza fermitatea hotararii lui Eminescu in aceasta privinta. Era in 22 sau 23 decemvrie a nului 1870 si in Teatrul Curtii avea sa se reprezinte piesa clasica Regele Lear de Shakespeare. Nici Eminescu, nici eu nu avusesem ocazia sa vedem acest cap de opera al genialului englez si i-a fost lui Eminescu usor sa ma induplice ca sa mergem la Burgtheater care, pe acea vreme era la intrarea in Curtea imparateasca. Dar cum dispuneam amandoi numai de putini bani, nu puteam cumpara locuri numerotate, ci trebuia sa ne multumim cu un loc ieftin pe galerie.Ca sa ocupi insa un loc bun pe aceasta galerie, trebuia sa te postezi de cu vreme afara inaintea usii teatrului, ca dupa ce se deschidea usa , sa fii intre cei dintai pe galerie. Ne-am dus amandoi la patru ore d.a. si ne-am asezat langa usa si tot nu eram noi cei dintai, caci altii venisera inaintea noastra, dar tot puteam spera ca vom cuceri un loc bun pe galerie, daca ne succede sa ramanem in locul unde ne postasem. Era un ger cumplit atuncea si vantul ne patrundea pana la oase. Inghetasem de frig si tot bateam din picioare ca sa ne mai incalzim. Zgribuliti si tremurand am rezistat pana aproape de sase ore, dar eu unul nu mai puteam suferi gerul si-i zisei lui Eminescu sa lasam dracului si pe Lear si pe Shakespeare si sa ne ducem acasa. Eminescu n-a voit sa paraseasca postul sau, iar eu am iesit din multime inlemnit de frig si am tinut tot o fuga pana acasa, ca sa ma mai incalzesc. Eminescu insa a ramas, a asistat la reprezentatie si a doua zi a ras de mine ca am fugit de un loc “asa de bun”.

2009-08-18T10:49:00.002+03:00

(...) Dupa o disparitiune de ani intregi dintre colegii sai din Cernauti, Eminescu se iveste deodata si pe neasteptate in Viena, spre marea surprindere si bucurie a colegilor sai din Cernauti, cari isi faceau atuncea studiile la Universitatea din Viena. Aceasta a fost in toamna anului 1869. Toti il primiram cu mare dragoste si vechea prietenie era iarasi inchegata, astfel ca si cand niciodata nu am fi fost despartiti timp atat de indelungat.
(...) Pentru colegii sai era destul sa stie ca era inscris la universitate si ca urma regulat cursurile. Pentru dansii era aceasta destula dovada ca a finit cursurile liceale. Dar, cu toate acestea, era ceva la mijloc, caci Eminescu era inscris la Facultatea de filosofie numai ca auzitor extraordinar (ausserordentlicher H örer) , nu ca student ordinar ca ceilalti colegi, ceea ce dovedea ca Eminescu nu trecuse la liceu examenul de bacalaureat sau de maturitate cum se numeste el in Austria, si de aceea nici nu putea fi primit ca student ordinar. Faptul ca Eminescu asculta cursurile de la universitate numai ca student extraordinar avea ca urmare ca nu putea fi admis la examene. I se testa numai in Index lectionum, la finea fiecarui semestru, ca a ascultat acele obiecte la care se inscrisese si pentru care, chiar la inscriere, trebuia sa plateasca taxa cuvenita (Collegiengelder). Pentru Eminescu avea insa acest fel de inscriere si un avantaj pentru ca astfel avea deplina libertate a-si alege obiectele ce le dorea si care-i conveneau mai mult, pe cand pentru noi ceilalti erau fixate materiile ce trebuia sa le ascultam si din care trebuia sa dam examenele.
Venind Eminescu la Viena, era lucru firesc ca intaiele sale intalniri cauta sa le aiba cu vechii sai colegi din Bucovina cu cari a reinnoit cunostinta si prietenia. Si erau multi de acestia, pentru ca pe acele vrmeuri nu exista in Cernauti universitate si toti tinerii trebuiau sa le faca la Viena. Dar erau pe atuncea si foarte multi tineri din Romania, Transilvania, Ungaria, Banat si chiar din Macedonia, astfel ca colonia studentilor romani din Viena era foarte mare. Eminescu s-a lipit mai mult de bucovineni ca unii ce-i erau de mult cunoscuti si colegi, si deoarece mai toti bucovinenii isi alesese locuintele lor in al treilea cartier al Vienei, Landstrasse, se salaslui si Eminescu in acest cartier si-si alese la inceput locuinta in strada Radetzky, in apropierea celorlalti romani din Bucovina. In toamna anului 1870 era si mai aproape de bucovineni caci a locuit in Dianagasse no.8, intr-o camera impreuna cu colegii sai Samuil Isopescu si Iancu Cocinschi. In aceeasi casa locuia si colegul nostru Ioan Luta, iar eu locuiam in aceeasi strada no.4, cativa pasi mai departe de Eminescu.

2009-08-18T10:49:00.001+03:00

(...) Cat a fost cu noi in Viena, a ramas copil bun si naiv, care prefera orice alta distractie decat cea cu femeile si daca se intampla ca colegii sai aduceau vorba despre amoruri si sexul frumos, Eminescu se plictisea si le zicea: “Slabiti-ma cu prostiile voastre”. Si nu era prefacuta aceasta plictiseala a sa, ci adevarata, caci altfel, cum sunt tinerii, nu se putea ca ei sa nu afle o astfel de slabiciune a lui Eminescu daca ar fi avut-o in Viena. Cu toate acestea, el tinea mult, nu la femei, ci la femeie. Femeia era pentru dansul idealul creatiunii, a frumusetii si a perfectiunii chipului omenesc. Era in stare sa ne vorbeasca in imnuri de acest cap de opera al Creatiunii si vorbele sale maestre si pline de insufletire, electrizau pe auzitori, cel putin cat timp le vorbea. Eminescu nu fugea de societatea femeilor, dar nici nu o cauta. Daca din intamplare se afla intr-o astfel de societate, el nu era retras sau ursuz, ci politicos, glumet si voios. Le vorbea dulce, le facea complimente, si lucru principal, conversa cu ele totdeauna potrivit cu individualitatea lor, si fiindca si intreaga sa infatisare avea ceva tipic si original, castiga usor simpatiile damelor. Imi aduc aminte ca tot in anul 1870, cand locuiam amandoi in Dianagasse, venind odata cam pe la 10 ore noaptea de la teatru, doua dame care mergeau cu vreo zece pasi inaintea noastra au fost atacate de un derbedeu. La tipetele lor, noi le-am venit in ajutor si individul a disparut repede in umbra noptii. Noi ne-am oferit sa le petrecem si ele au primit cu multumire. Surpriza noastra nu a fost mica, cand, petrecandu-le, am ajuns chiar in strada noastra si am aflat ca locuiesc peste drum de locuinta mea. Din conversatiunea noastra aflase ca suntem studenti de la Universitate si straini in Viena. S-au bucurat ca locuim in aceeasi strada si ca nu suntem siliti sa facem un drum mai departat pana acasa. Cand sa ne despartim, ne-au poftit, spre a ne arata multumita lor, sa le facem placerea a lua ceaiul la dansele. Am primit amandoi cu placere si am fost condusi intr-un salon foarte elegant mobilat. Pe cand damele trecuse in doua camere laterale spre a-si schimba toaleta, o camerista aseza o masura intr-un colt de salon si pregatea de gustare si ceaiul. In curand aparura si amandoua damele in toalete foarte elegante de seara si ne poftira la ceai. Acuma, la lumina splendida din salon, am putut sa le observam mai de aproape. Una, cea mai tanara, care putea sa aiba vreo 25 de ani, era de o frumusete rara, cu par blond si ochi mari si frumosi de un albastru fermecator. Cealalta, care putea sa aiba vro 34 de ani, era bruneta cu ochi mari negri si cu niste gene ce pareau ca-i umbresc pelita alba a fetii. Era si ea frumoasa, dar mai tacuta, mai linistita. Inainte de ce ne asezaram la masa, dama blonda se recomanda pe sine si pe cea brunet pe care o numea tante. Nu-mi mai aduc aminte de numele lor de familie si mi-a ramas numai numele blondinei, Eliza, care facea pe doamna de casa.
Dupa ceai si gustare s-a incins o conversatie asa de animata, de nici n-am stiut ca trecuse miezul noptii. Ne-am luat apoi ramas bun si intre reinnoirile multumitei lor le-am parasit. Aceasta a fost intaia data cand am fost cu Eminescu in societate de dame si am observat purtarea sa manierata fata de ele. El era incantat de aceasta petrecere si-mi zise ca de mult nu a petrecut asa de bine. A doua zi amandoi le-am facut damelor o vizita formala. Am fost primiti numai de Eliza, caci tovarasa ei suferea de durere de cap. Eliza era placut impresionata de atentiunea noastra si s-a scuzat ca ne primeste in toaleta de toate zilele si fara sa fie macar frizata, caci, ne zise ea, se intarziase frizeza, dar auzind de la camerista ca sunt domnii de asera, nu face eticheta cu aparatorii ei de ieri, si ne primeste ca pe niste vechi prieteni. Era imbracata intr-un admirabil capot, lung, de matasa albastra-deschisa, gatita bogat cu dantele. Manecile largi lasau sa se vaza minunatele ei brate rotunde si albe ca marmora si abia acuma, la lumina zilei, puturam admira acesti ochi mari si frumosi albastri ca limpezimea cerului cari te fermecau cu privirea lor. Parul era despletit si atarna in bucle blonde pana jos de solduri, tinut dupa gat numai de o panglica albastra. Cand se aseza pe scaun, parul ajungea pana pe covor si razele de soare ce il atingeau il prefacura intr-un lung caier de aur. Eminescu sta inmarmurit, fara sa zica un cuvant, si privea cu nesat aceasta ivire fermecatoare si bogatia de par ce atarna ca o manta de aur pe umerii ei rotunzi. Ea observa tacerea noastra si privind in ochii nostri naivi si plini de admirare, zambi si zise: - Priviti la parul meu despletit? V-am cerut scuze ca v-am primit astfel. Este pregatit pentru mana frizezei.
Apoi schimba vorba:- Sunteti foarte amabili domnilor ca ne-ati facut onoarea a ne vizita si va ramanem pururea indatorite pentru scutul ce mi l-ati oferit aseara.Abia acuma se mai desclesta si limba noastra si incepuram o mica conversatie in care ii spuneam cat de fericiti suntem ca o simpla intamplare ne-a dat ocazia sa facem cunostinta unei dame atat de distinse. In acest moment camerisa anunta sosirea frizezei.
Ne ridicaram atuncea, iar ea intinzandu-ne mana sa mica, ne zise:
- Va salut si va rog a ne mai vizita. Eu si matusa mea vom petrece cu multa placere in societatea d-voastra. Puteti veni si cu colegii dv., despre cari ne-ati vorbit.
Inclina usor capul si zambind ne concedie. Iesind pe strada, Eminescu statu putin locului si se uita tacut in zarea albastra a cerului, apoi imi zise:- Ma! Cunosti tu povestea Ilenei Consanzene? Asa mi-o inchipuiesc eu, cum e aceasta dama. Ai vazut ce ochi frumosi albastri, ce par bogat de aur are si ce frumoasa e in toate. Parca-i chip taiat din marmora. E in stare sa-ti turbure mintile si sa te cuprinda in vraja ei demonica. Nu ma mai duc la dansa. Avea dreptate Eminescu, pentru ca nici eu nu vazusem ochi mai frumosi albastri ca acestia si nici astfel de par bogat si frumos, dar cat despre hotararea lui de a nu mai merge la aceste dame, i-am zis ca nu o pot aproba, pentru ca ar fi o ofensa sa nu urmam invitarii, si am fi trecut in ochii lor ca lipsiti de orice politeta, iar cat despre frica lui de vraja demonica a Elizei, ii spusei ca doar el nu-si inchipuieste ca o femeie de frumusetea ei si care e inconjurata de atata lux, se va arunca indata in bratele unui biet student. Eminescu rase acuma cu mare gust si-mi zise ca am dreptate.
La o saptamana dupa aceasta, o vizitaram iarasi, dar acuma luaram cu noi si alti colegi dintre cari se mai afla in viata, Ioan Luta si Samuil Isopescu. Anuntasem prin un bilet vizita noastra si am fost foarte amabil primiti de amandoua damele. Eliza ne spuse, intre altele, ca de doi ani e vaduva si ca nu de mult petrece in Viena impreuna cu matusa sa, sora cea mai tanara a mamei sale, ca sa se distreze. A calatorit mult, pentru ca mijloacele ii permiteau aceasta. Ne-a vorbit apoi si despre Italia, indeosebi despre Venetia si am petrecut astfel de minune, caci aranjaram apoi jocuri de societate, ghicitori, sinonime si declamatiuni umoristice pana ce propuse una di dame ca fiecare din noi sa improvizeze cate o declaratie de amor. Noi, afara de Eminescu, ne-am achitat in mod de tot hazliu de indatorirea aceasta si am desteptat o ilaritate generala. Cand veni Eminescu la rand, numai ce-l vedem ca cade in genunchi inaintea Elizei, care sedea pe un fotel, si ridicandu-si ochii spre dansa, incepu a-i vorbi. Eliza razand, batu in palme si zise:- Vezi asta mai are aspect a declaratie de amor, sa auzim!Eminescu vorbi la inceput cu sfiala, dar apoi tot mai curagios, tot cu mai mult sentiment si caldura, incat am ramas cu totii nedumeriti si ne intrebam ori de face el aceasta declaratie in gluma sau serios, caci declaratia sa era o adevarata poezie in cea mai aleasa proza, in care canta si preamarea el frumusetea “acestei fiinte incantatoare, acestei neasemanat de frumoase Venera, inaintea careia sta ingenuncheat si-i solicita numai o zambire, o unica zambire fioros de dulce, precum numai ea o poate avea”. Apoi isi pleca fruntea pe bratul ei alb si molatec si sarutandu-l, se ridica de jos. Noi, zapaciti, il admiram si aplaudam. Eminescu zambea. Eliz aera miscata si nu stia ce sa zica. Se uita si la noi si la el si, vazandu-l zambind, ii zise cu caldura:- Domnule, d-ta ai facut declaratia nu pe tonul glumet ca colegii d-tale, ci ai facut o adevarata poezie. Ori esti un mare artist, ori poet. Ce frumos stii sa vorbesti. Inca nimeni nu m-a divinizat ca d-ta. Iti multumesc si iata iti zambesc cum ai dorit si acuma eu iti intind mana sa o saruti.- Doamna, numai frumusetea d-voastra m-a inspirat!- De, de, strengarule! si-l ameninta cochet cu degetul. Ne asezaram apoi la ceai si gustare si mai ca tot timpul cat am petrecut la masa era vorba numai de frumoasa declaratie a lui Eminescu. Tarziu noaptea ne-am luat ramas bun si am iesit. Eu, Eminescu si Vasile Morariu ne-am mai dus la o cafenea si acolo Eminescu, bine dispus cum era, ne-a vorbit inca mult de acest drac si inger de femeie si ne-a spus ca in momentul declaratiei el in adevar era cuprins de farmecul frumusetii Elizei si ca acea a spus atuncea era expresia fidela a sentimentelor ce le-a avut in acele momente si nu s-a putut stapani sa nu sarute bratul alb si frumos ce se alinta molatec pe matasa rosie a fotelului. Dupa aceasta am mai fost invitati de cateva ori la Eliza – caci asa o numeam noi – dar apoi invitarile se rarira si incetara cu totul, iar neinvitati nu am mai vizitat-o. Am insistat mai lung asupra acestui epizod din viata lui Eminescu, pentru ca a fost intaia oara cand l-am vazut in societate de dame si am observat cat de dragut stia sa se poarte cu ele, si apoi fiindca mi-a ramas impresia ca acest inger cu par blond i-a servit adese ca model in poeziile sale.

2009-08-18T10:48:00.001+03:00

(...) Pi ţ ulă in vorba romanilor din Transilvania si Ungaria insemneaza o moneda de argint in valoare de zece creitari sau 24 bani romanesti, care e scoasa de mult din curs. La românii din Bucovina se numea aceasta moneta un puisor. Eminescu facea mare haz de expresia “piţulă” si o intrebuinta in zeflemea foarte adese in Viena. Isi formase privitor la aceasta moneta un limbagiu mut, exprimat numai prin mimica si cand avea nevoie de bani, si aceasta se intampla foarte adese, el cauta sa se imprumute cel putin cu 10 creitari, pretul unei cafele negre. In astfel de cazuri el nu cerea 10 creitari de la cunoscutii sai, ci ridica degetul aratator al manii drepte si facea... “Mmm?!” fara sa pronunte un cuvant. Aceasta insemna: “Ai o pitula sau 10 creitari sa mi-i imprumuti?” Cand ridica degetul pe semnificativul : “Mmm”, Eminescu totdeauna avea un zambet pe buze, chiar de-ar fi fost cat de necajit si cu buna seama ca era foarte necajit daca n-avea nici zece creitari. Cunoscutii sai in astfel de cazuri pricepeau gestul lui Eminescu, si-l imprumutau si cu mai mult, se-ntelege, daca aveau si ei, caci toti tineau la dansul si era un obicei patriarhal la noi ca din putinul ce-l aveam ne ajutam unul pe altul. Gestul acesta al lui Eminescu s-a generalizat apoi intre noi, studentii din Viena, incat si noi, cand aveam trebuinta de bani, gesticulam ca si Eminescu, daca ne adresam catre un cunoscut, sa ne imprumute parale.

2009-08-18T10:47:00.000+03:00

(...) Cat timp am petrecut in societatea lui Eminescu in Viena, el adese lua parte la petrecerile sociale ce le aranja societatea academica “ Romania juna”, al carei membru era, cum lua parte si la petrecerile particulare ce se intamplau ici, colea intre cunoscutii sai. Se intelege ca aceste petreceri se faceau numai in birturi si restaurante, iar vinul austriac dezlega limba tinerilor. Eminescu nu bea mult, dar era in stare sa ramana cu cunoscutii sai pana dimineata, mai cu seama daca avea o cafea neagra, buna. Cand erau multi tineri la masa, Eminescu era putin comunicativ. Radea de glumele ce se faceau, asculta discursurile ce se tineau, dar altfel era cu totul pasiv. Abia daca se strecurau cei mai multi din societate si ramaneau numai doi-trei, i se dezlega si lui Eminescu limba si atuncea ne si canta. El nu avea glas tare, dar dulce si melodios si canta corect caci avea auz bun. Melodiile maiestrite din opere nu-i placeau: el le numea “ ţâ rlâituri”. Cantecele populare il incantau si pe acestea le canta el cu mare placere. Patru cantece ii placeau insa cu deosebire: acestea erau cantecele sale de predilectie. Cand se hotara sa cante, atuncea cu buna seama aceste cantece nu lipseau din repertoriul sau, iar in cele mai multe cazuri numai pe acestea le canta.

2009-08-18T10:46:00.000+03:00

(...) Cativa amici ai mei si ai lui Eminescu imi zisera ca ar fi bine sa-mi aduc aminte de expresiile favorite ale lui Eminescu si sa le astern pe hartie. Le implinesc dorinta, convins fiind, ca si cele mai neinsemnate lucruri cari privesc viata intima a lui Eminescu, vor interesa pe admiratorii lui si vor contribui la deplina cunostinta a deprinderilor sale si a vietii sale intime. Nu erau multe expresii favorite ale lui Eminescu, dar putinele ce le avea, le intrebuinta adese. Asa era expresia pur si simplu pe care o intrebuinta totdeauna cand voia sa dea cuiva vreo lamurire, sau cand la vreo intrebare concreta, venea cu raspunsul sau. Este pur si simplu asa si asa... si urma apoi cu explicatiile si motivarile sale. Expresia aceasta era asa de obicinuita la Eminescu incat fiecare o considera ca o particularitate a lui, si daca o intrebuinta altul i se zicea ca-l copiaza pe Eminescu.
Expresia ce o intrebuinta Eminescu cand saluta pe colegii sai era: Traiasca natia!, iar cand era astfel salutat, raspundea cu cuvintele: Sus cu dansa! Aceasta forma de salutare era uzitata la toti studentii din Viena si s-a inradacinat atat de mult, incat a ramas si pana in zilele de astazi.
Cand il supara cineva la vreo discutie ii zicea ca este o secatura si numai daca discutia era foarte violenta si adversarul galagios si lipsit de logica, izbucnea si Eminescu si-i zicea: Esti o vita incaltata! sau Nu fii vita incaltata!, dar aceasta se intampla foarte rar, pentru ca Eminescu era foarte cuviincios si prefera sa curme discutia si sa-si intoarca adversarului spatele, decat sa-l injure. Expresia aceasta am auzit-o intaiasi data de la Eminescu, dar ea ne-a parut atat de hazlie si totodata de drastica si nimerita, incat repede a prins radacina intre studenti si a ramas apoi in uz, nu in sens injurios, ci ca expresie umoristica, strecurandu-se chiar in cantecele studentesti, d.ex.:
Sa stiti baieti ca niciodataNoi nu primim pe omul trist;Asa o vita incaltataNe pare-a fi un antihrist.
Cand neajunsuri, dureri si suferinte apasau greu sufletul lui Eminescu si era necajit de tot, atuncea ofta adanc si sfarsea cu expresia: `tu-i neamul nevoii! Vorba aceasta era un fel de exclamatiune de usurare dupa care se linistea si incepea alta vorba. Aceasta era unica expresie mai grea ce am auzit-o din gura lui Eminescu si despre care mi-a spus odata: “Asta-i unica injuratura pe care am deprins-o de la tatal meu”.

2009-08-18T10:45:00.000+03:00

“Toti cari l-au cunoscut pe Eminescu mai de aproape au ramas cu impresia ca era tacut, ganditor si ca numai rareori, silit de imprejurari, iesea din rezerva sa si discuta cu cunoscutii sai. Deobste se marginea sa asculte si sa-si formeze propria sa idee despre obiectul discutiunii. La cafenea avea obiceiul sa citeasca gazetele, sa frunzareasca revistele si foile ilustrate, fara sa ia parte la convorbirile serioase sau glumete ale colegilor de prin prejurul sau, si daca era gata cu gazetele, atuncea isi bea linistit cafeaua, fuma si asculta vorbele colegilor. Adese insa isi rezima capul pe amandoua manile, privea tinta la ceasca cu cafea sau inchidea ochii si nu da nici o atentie imprejurimii si chestiunilor discutate. Din astfel de meditatiuni fu adese trezit de colegi cu intrebarea: “Dar acum la ce te mai gandesti Eminescule?” si atuncea privea linistit la ei, le zambea si apoi era atent la cele ce se petrec. Numai daca era direct intrebat despre opinia sa, sau daca i se pareau prea gogonate parerile sustinute de unii si altii asupra unui obiect mai serios, se amesteca si el in vorba si atuncea discuta linistit, cu caldura, si-si dezvolta si motiva vederile sale in chestiunea discutata. Nu era violent sau galagios la astfel de discutii, glasul sau era domol si discutia sa atragatoare, logica, lipsita de fraze. Nu-ti facea niciodata impresia ca vroieste sa-ti impuna opinia sa, dar erai incredintat ca-ti vorbeste din convingere si din cauza aceasta nu era nimeni suparat pe dansul, chiar daca era cu totul combatut. Dar daca erau o sama de obiecte la care trebuia sa-l tragi de limba ca sa discute, erau dimpotriva altele la a caror discutie nu ramanea Eminescu niciodata pasiv si aceasta se intampla atuncea cand era vorba de paturile sociale din Romania . El avea ura in contra ciocoilor, a parvenitilor ..., care prin gazete, prin adunari si prin scrieri, debutau cu fraze sforaitoare, lipsite de orice fond si imbatau lumea cu apa rece, iubea insa poporul cu toata caldura sufletului sau, caci pentru dansul era poporul masa inconstienta, dar sanatoasa si necorupta pe care se sprijina statul si care ne-a conservat limba, datinele, cantecele si toata individualitatea noastra etnica. Eminescu tinea mult si la tagma boiereasca, la adevaratii boieri, coboratori din vita veche si urmasi ai acelor timpuri stralucite din timpurile trecute, cari au lasat o dunga neperitoare in istoria neamului si cari in urma iubirii lor de tara, de neam si de lege, erau conducatorii firesti ai masei poporului si luptatori vitezi in razboaie, cari au dus poporul de la izbanda la izbanda. Despre acesti stalpi ai tarii si despre popor era Eminescu in stare sa discute ceasuri intregi, cu adanca si sincera convingere si cu un foc ce izbucneste numai dintr-un suflet plin de admiratie pentru trecutul stralucit al neamului sau. Mai erau obiecte despre cari discuta Eminescu cu placere. Aceste obiecte erau principiile Buddhismului si metafizica. Si despre aceste materii era Eminescu in stare sa discute ceasuri intregi si sa ne arate frumusetea religiei buddhiste si adancimea cugetarilor lui Kant, Schopenhauer si a altora. Imi aduc aminte ca odata, cam tarziu noaptea, venise vorba in cafeneaua “Troidl” si despre Schopenhauer si atuncea un coleg al nostru ii puse lui Eminescu cam in zeflemea intrebarea: Ce intelege el din teza lui Schopenhauer Die vierfache Wurzel vom Quadrate des reichenden Grundes? [Radacina cuadrupla din patratul motivului (cauzei) suficient)]. Eminescu ii raspunde atunci suparat: “Esti o secatura! Si daca nu ai inteles desfasurarea acestei idei cand l-ai citit pe Schopenhauer, nu m-îi intelege nici pe mine!”

2009-08-11T11:08:00.000+03:00

Sînt peste douăzeci de ani de-atunci. Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfîrşise: era toamnă, şi aceste păsări călătoare se-ntorceau pe la cuiburile lor.
Văzîndu-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel de mîndrie:
— Îţi place să te ocupi cu literatura... Am şi eu un băiat în trupă care citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nemţeşte şi are mare talent: face poezii; ne-a făcut cîteva cuplete minunate. Eu crez că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti.
Şi-mi povesti cum găsise într-un otel din Giurgiu pe acel băiat — care slujea în curte şi la grajd — culcat în fîn şi citind în gura mare pe Schiller.
În ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan — biblioteca băiatului — plin cu cărţi nemţeşti. Băiatul era foarte blînd, de treabă, nu avea nici un viţiu. Era străin de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine ştie ce împrejurare.
Actorul îi propuse să-l ia sufler, cu şapte galbeni pe lună, şi băiatul primi cu bucurie. Îşi luase biblioteca şi acuma se afla în Bucureşti. Seara trebuia să vie la directorul lui — astfel puteam să-l văz. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu ştiu pentru ce, îmi închipuiam pe tinărul aventurar ca pe o fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare.
În închipuirea mea, văzlndu-l în revoltă faţă cu practica vieţii comune, găseam că dispreţul lui pentru disciplina socială e o dovadă cum că omul acesta trebuie să fie scos dintr-un tipar de lux, nu din acela din care se trag exemplarele stereotipe cu miile de duzine.
Deşi în genere teoria de la care plecam eu ca să gîndesc astfel — că adică, un om mare trebuie in toate să fie ca neoamenii — era pripită, poate chiar de loc întemeiată, în speţă însă s-a adeverit cu prisos.
Tînărul sosi. Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blînd şi adînc melancolic. Avea aerul unui sfînt tînăr coborît dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.
-Mă recomand, Mihail Eminescu.
Aşa l-am cunoscut eu. Cîtă filozofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vîrstei de şaptesprezece ani! Ce entuziasm! Ce veselie!
Hotărît, închipuirea nu mă înşelase... Era un copil minunat.
Într-o noapte mă pusese în curentul literaturii germane, de care era încîntat.
—Dacă-ţi place aşa de mult poezia, trebuie să şi scrii, i-am zis... Am aflat eu că dumneata ai şi scris.
—Da, am scris.
—Atunci — şi mie-mi place poezia, deşi nu pot scrie — fii bun şi arată-mi şi mie o poezie de dumneata.
Eminescu s-a executat numaidecît. Era o bucată dedicată unei actriţe de care el era foarte înamorat... D-abia mai ţiu minte. Ştiu atîta, că era vorba de strălucirea şi bogăţiile unui rege asirian nenorocit de o pasiune contrariată... cam aşa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a publicat prin 68 sau 69 în Familia din Pesta.
A doua zi seara ne-am întîlnit iarăşi. Dar peste zi o nemulţumire intimă intervenise. Actriţa fusese foarte puţin mişcată de mîhnirea regelui asirian. Eminescu era de astă dată tăcut şi posomorît, vorbea foarte puţin şi contradicţia îl irita. În zadar l-am rugat să-mi mai arate vreo poezie sau să mi-o citească tot pe aceea care o cunoşteam. A plecat să se culce devreme, şi dimineaţa, la amiazi cînd m-am dus la el, l-am găsit tot dormind.
L-am sculat. Se dusese acuma supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua rîzînd, mi-a vorbit despre India antică, despre daci, despre Ştefan cel Mare, şi mi-a cîntat doina.
Îi trecuse ciuda regelui asirian şi acum se bucura în linişte de avuţiile şi strălucirea lui.
Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas pînă în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blînd şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutîndu-i; nepăsător ca un bătrîn stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! — fericită pentru artist, nenorocită pentru om!
Primăvara următoare a plecat cu o trupă ambulantă de teatru prin Moldova. Am aşteptat toamna pe Eminescu în zadar — trupa s-a întors fără dînsul. Părintele lui, de fel din Botoşani, l-a regăsit pe excentricul fugar şi, mai cu binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasă, şi d-acolo l-a trimis la Viena.
Am văzut mai tirziu: „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este...” Eminescu îşi ţinea făgăduiala: copilul creştea om mare.
Mai în urmă, l-am întîlnit tot aici pe Eminescu, cu un frate al lui, ofiţer. Plecau amîndoi în străinătate — el la Viena, celălalt la Berlin.
Militarul era frate mai mare; tot aşa de frumos, de blînd şi de ciudat — o izbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; în cîteva luni a speriat Academia militară cu talentele-i şi a dat un examen care l-a făcut pe mareşalul Moltke[1]să se intereseze foarte de aproape de soarta lui, hotărît să-l ia pe lîngă dînsul. Ca să-şi încoroneze succesul, militarul s-a dus acasă şi, fără să lase măcar o vorbă, s-a împuşcat.
Peste mai multă vreme, cînd am vorbit cu Eminescu de trista împrejurare a militarului, el mi-a răspuns rîzînd:
— Mai bine! ăla era mai cuminte ca noi!
Peste cîţiva ani a venit în Bucureşti tata lui Eminescu. Era un bătrîn foarte drăguţ, glumeţ şi original. Făcuse o bună afacere şi venise să-i cumpere fiului haine şi ceasornic şi să-i deie „din viaţă” o sută de galbeni, partea lui de moştenire din averea părintească.
L-am întrebat atunci pe Eminescu dacă mama lui trăieşte. Mama murise, dar, după aerul posomorît cu care mi-a răspuns, am înţeles că de moartea ei se legau nişte amintiri mai crude decît ca de o moarte normală, nu numai dureroase, dar şi neplăcute.
Am aflat apoi că o soră a lui, care-l iubea foarte, trăia retrasă într-o mănăstire: biata fată era paralizată din copilărie. Şi au fost oameni, nu de rînd, oameni de seamă, cărora le-a plăcut să facă sau să lase a se crede că nenorocirea lui Eminescu a fost cauzată de un viţiu.
Era, în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum viţios. În lumea asta mulţimea celor de rînd crede că plăcerile materiale ale vieţii sunt privilejul lor exclusiv şi că oamenii rari nu au voie să aibă şi defecte.
Avea un temperament de o excesivă neegalitate, şi cînd o pasiune îl apuca era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvîrşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfîrşească.
Cînd ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus şi peste două-trei zile se arăta iar liniştit, ca „Luceafărul lui — nemuritor şi rece". Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul şi să-mi cînte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda-Qakiamuni.
O aşa încordare, un aşa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfîrşitului. După cutremur, el nu s-a mai închis în odaie să se culce şi să mai facă ce făcea mai-nainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, pînă ce a căzut sub loviturile vrăjmaşului pe care-l purta în sînu-i încă din sînul maicii sale. Copil al unei rase nobile şi bătrîne, în el se petrecea lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rasei — geniul cu nebunia.
Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către Nirvana, a fost tot aşa de dureroasă cît şi de strălucită.
În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă; cel mai mîhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Şi dacă am plîns cînd l-au aşezat prietenii şi vrăjmaşii, admiratorii şi invidioşii sub „teiul sfînt”, n-am plîns de moartea lui; am plîns de truda vieţii, de cîte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăşi.
Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările.
Generaţii întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Şerban-vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana — aşa de frumos cîntată, atît de mult dorită — pentru dînsul prea tîrziu, prea devreme pentru noi.
1889, iunie 18

Constituţionalul din 20 iunie 1889, ca editorial, semnat C. În Note şi schiţe, 1892, p. 7. Reprodus în Momente, schiţe, amintiri, 1908.
ION LUCA CARAGIALE

2009-07-08T12:38:00.000+03:00

....Dacă Eminescu nu ar fi murit nebun, ar mai fi rămas încă o bucată de timp obscur. E doar istoriceşte limpede pentru noi, că gloria lui Eminescu a fost edificată de noile generaţii, în timp ce păturile oficiale îl socoteau a fi un iregular, un excentric, un veleitar, de esenţă nedurabilă.

CARAGIALE DESPRE EMINESCU

2009-07-08T12:35:00.001+03:00

„Îmi vine destul de greu să contrazic nişte autorităţi în materie literară, ştiind bine cât le iritează contrazicerea şi cât de primejdioasă e iritaţia lor pentru reputaţia şi soarta unor simpli muritori ca noi, dar trebue să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu e o legendă; a fost o nenorocită realitate şi ea îl afecta foarte. Ce Dumnezeu! Doar n-a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta uşurinţă a băsmi despre trista lui viaţă! A trăit până mai ieri, aici, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi. Pe cine vrem noi să amăgim?"

„S-a susţinut că dispreţuia averea. E un ne-adevăr, - pe care nu-l poate spune ce cât cine n-a cunoscut pe poet, sau cine ... vrea să spună un neadevăr -, o afirm eu aici cu siguranţă că afară de teorii fantaziste, psihologice, etnice, estetice, ş.c.l. nu voi putea obţine nici o dezminţire serioasă. L-am cunoscut, am trăit lângă el foarte aproape, vreme îndelungată şi ştiu cât de mult preţ punea pe plăcerile materiale ale vieţei. L-am văzut destul de adesea scrâşnind de lipsă. Contrarietatea patimelor, dorul vag de poet, acel dor de care se depărtează ţinta cu cât îi pare lui că se apropie de dânsa, îl aruncau, ce-i drept, în cea mai întunecată melancolie, dar nu-l zdrobeau nici odată; lipsa materială, însă, îl excita, îl demoraliza, îl sfărâma cu desăvârşire... da, dar era prea mândru ca să se plângă de asta şi mai ales acelora ce trebuiau s-o înţeleagă nespusă."

„Ieri de-abia îl cunoşteau şi-l apreciau câţiva prieteni de aproape, şi astăzi e un nume la modă, universl cunoscut; ieri d-abia avea ce mânca, „în lipsă absolută de subsistenţă, ameninţat de cea mai neagră mizerie", şi astăzi se mănâncă mulţi bani direct cu opera lui, indirect sub pretextul numelui lui; ieri d-abia haine şi hrană, astăzi statue şi monunente de bronz, de marmoră... hârtie velină - mai ştiu eu ce."

„Închipuie-ţi-l pe Eminescu trăind, vârât în activitatea politică şi având norocul să dea peste el răscoalele din 1907 - căci astfel de evenimente mari sunt un mic noroc pentru un om politic, ia închipuieşte-ţi-l pe autorul Doinei, al Satirei a treia şi al discursului „proletarului din scunda tavernă" (din zeama căreia se hrăneşte azi atâta lume politică lacomă de succes)... Ce carieră, ai?"

2009-07-08T12:27:00.004+03:00

Eminescu la Cluj?
-O legendă spune că Mihai Eminescu ar fi stat câteva zile în casa profesorului Grigore Silaşi, de pe str. Bisericii Ortodoxe numărul 5.

-„Există o legendă, care poate fi adevărată. Ceea ce este sigur este că el a coborât din Bucovina şi a fost la Dej.
Nu putea ajunge la Blaj fără să treacă pe la Cluj.
Legenda spune că a poposit la Cluj, pe str. Bisericii Ortodoxe nr. 5, în casa prof. Grigore Silaşi, care preda limba română la universitatea maghiară din Cluj”

-„De la Vatra Dornei a coborât la Năsăud şi apoi la Dej;cred că a trecut pe la Cluj pentru că de la Gherla s-a îndreptat către Ţaga, unde din curiozitate a vrut să vadă locul unde Gheorghe Şincai a fost profesorul copiilor contelui Daniel Vlass. Apoi există dovezi că a fost la Reghin, iar de acolo s-a îndreptat către Blaj, pe la Târnăveni”.

-„Se ştie că, de la Reghin la Blaj, a călătorit cu trăsura cu doi studenţi la teologie din Blaj”.
La Blaj poetul a ajuns în iunie 1866, iar în 27 şi 28 august a participat la Alba Iulia la adunarea anuală a asociaţiei ASTRA.
În toamna aceluiaşi an, a părăsit Blajul pentru Sibiu, de unde s-a îndreptat către Bucureşti.

-

2009-07-06T14:50:00.002+03:00

S-a descoperit in Arhiva Nationala de Filme, o pelicula de 21 de minute, realizata in 1914, care este primul film documentar destinat vietii lui Eminescu.

-Filmul se numeste „Eminescu, Veronica, Ion Creanga"

-a fost realizat de unul dintre cercetatorii controversati ai vietii lui Eminescu: Octav Minar!

-nu a fost mentionat pana acum in niciun document public!

-

2009-07-06T14:49:00.001+03:00

-exista in galaxie un asteroid care se numeste Eminescu (descoperit si botezat de un roman din Canada)!

2009-07-06T14:47:00.001+03:00

-Matei Eminescu in 1895 a recuperat biblioteca poetului, aflata in locuinta lui Ioan Slavici din Strada Amzei nr. 16, si a donat-o Fundatiei Universitare din Bucuresti (actuala BCU - n.r.).

-toate cartile aveau sa fie distruse, dupa 100 de ani, in incendiul din decembrie 1989!

2009-07-06T14:44:00.001+03:00

-primul beneficiar al banilor incasati din editarea poeziilor lui Eminescu a fost chiar Titu Maiorescu. Avocat versat, acesta a tiparit fara probleme primele cinci editii, ignorand acordul autorului si insusindu-si castigurile impreuna cu tipograful-librar Socec!

-dupa moartea poetului, fratele acestuia, Matei, cere in instanta compensatia drepturilor de autor mostenite in calitate de ruda de gradul I (aceste drepturi functionau, la vremea aceea, timp de 10 ani dupa moartea auto-rului).

-Matei Eminescu a cazut la intelegere cu Maiorescu, contra unei sume fixe de 250 de lei pentru fiecare editie tiparita. Suma in sine era destul de mare (comparabila cu salariul unui ministru), dar mica in raport cu tirajul cartilor!

2009-07-06T14:42:00.000+03:00

- in perioada de la Berlin a lui Eminescu avea, in paralel cu studiul si „jobul" de secretar particular al ambasadorului, misiunea secreta de a scotoci arhivele pentru a culege informatii despre tratatele internationale in care erau implicate tarile romane.

2009-07-06T14:39:00.001+03:00

Primele 11 editii ale „Poesiilor" lui Eminescu au avut un tiraj total de 14.000 de exemplare (primele opt cate 1.000, iar urmatoarele trei cate 2.000), ceea ce, in acele vremuri, era o performanta fara precedent!

2009-07-01T14:50:00.001+03:00

"În 1888, la cafeneaua Fialkowski, el venea foarte rar, chelnerul îi aducea un şvarţ, pe care i-l plătea înainte de a-l bea.
Nu vorbea cu nimeni şi pleca după 10 sau 15 minute.

In anul acela, într-o seară de toamnă, şapte ziarişti am ieşit din cafenea şi am coborât panta străzii Câmpineanu, hotărâţi cu toţii să omoram câteva zeci de clipe.

Mihai Eminescu ieşea de la Osvald, devenită mai apoi Helveţia.

- Salut, zise el.
- Să trăieşti, maestre. Hai cu noi, îi răspunse Radu Popeea, care era vechi tovarăş de petreceri al lui Eminescu.

Până atunci nu cunoscusem personal pe autorul Sărmanului Dionis. Radu Popeea mă prezentă lui Eminescu.

-Face stihuri, zise poetul, are să moară de foame, cu hainele rupte, cu ghetele sparte cum sunt ale mele.

O parte din conversaţia noastră, în seara aceea, a fost mai mult istorică. Eminescu cunoştea amănunţit toate intrigile domniilor noastre pământene din secolele dispărute, ştia întocmai, ca Odobescu şi Tocilescu, numele fecioarelor de domni şi numele tuturor domniţelor.

Nefericitul poet avea o mare admiraţie pentru Bolintineanu numai fiindcă a scris poezii istorice-naţionale.
- Bietul Bolintineanu! exclamă cineva, a murit în spital la Pantelimon!

- Dar unde vrei să moară? într-un castel? Poeţii n-au castele decât în Spania, strigă indignat Eminescu.

Autorul Luceafarului avea figură obosita, se cunoştea că suferise mult, ochii lui erau, însă, tot sclipitori, pătrunzători, hipnotizori.

AL. OBEDENARU - "Cum l-am cunoscut pe Eminescu"

2009-07-01T14:47:00.001+03:00

Surorile mamei sale, Raluca, născută Juraşcu, erau călugăriţe (una din ele era chiar stareţă la schitul Agafton, unde Mihai era dus adesea).

„Mihai a dobândit primele învăţături de la preotul satului care, fireşte, l-a iniţiat în buchile vechilor scrieri bisericeşti, familiarizându-l astfel de timpuriu cu acele cărţi care cuprindeau toată tradiţia ortodoxă. De atunci i-a rămas lui Eminescu acea ştiinţă a descifrării manuscriselor vechi cu care avea să-l uimească pe savantul Gaster, pe care-l consulta, cerându-i sfatul şi chiar împrumutând de la el manuscrise rare!

2009-07-01T14:42:00.002+03:00

M. Eminescu nu a suferit de sifilis congenital !

Nu există dovezi că părinţii lui ar fi fost sifilitici.

Boala a apărut la peste 30 de ani, vârstă la care sifilisul congenital se manifestă de mult !

Nici la mamă (naşteri premature, feţi născuţi morţi) nici la fraţii săi nu se găsesc semne somatice de sifilis congenital.

Boala lui Mihai Eminescu intre 1883-1889 nu a fost caracterizată printr’o demenţă progresivă, moartea survine în urma unei sincope cardiace (intocsicaţie cu mercur?)

Bolile lui Eminescu înainte de 1883 inclusiv ulcerele dela picioare nu sunt de natură luetică.

2009-07-01T14:29:00.002+03:00

"Creierul mi s-a adus de la Institutul Şuţu într-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvoluţiunilor. Putrefacţia era datorată căldurii celei mari, probabil că s-a scos prea târziu după moarte... Creierul era, într-adevăr, voluminos, circumvoluţiunile bogate şi bine dezvoltate şi prezenta ca leziuni macroscopice o meningită localizată la lobulii anteriori... Din nenorocire, creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am făcut studiul istologic, ceea ce e o mare lacună...

Gheorghe Marinescu
1920

Toate acestea,sunt semene specifice paraliziei generale progresive, mai precis a unei meningoencefalite cronice difuze de etiologie luetică. Adică sifilis. Boală de care ar fi suferit multe genii. Printre care Nietzsche, Lenin şi, zic unii, chiar Hitler.

- în sifilisul congenital pe linie maternă tulburările psihice “au de regulă un caracter oligofrenoid sau psihopatoid, cu sau fără deficit neurologic”!

-“Meningo-nevraxita psihotică luetică (paralizia generală progresivă, pgp), după P. Brînzei, debutează la poet (Mihai Eminescu n.n.) prin simptome specifice: sugestibilitate crescută oscilaţii bruşte ale tonalităţii afective, fenomene de inatenţie şi dismnezii şi cu precădere pierderea capacităţii unui autocontrol asupra compartamentului”.

- P. Rezuş citând neurologia clinică a lui Emil Câmpeanu, alt profesor de neurologie, politruc comunist, îi consideră pe părinţii lui Eminescu luetice, mama transmiţătoare a bolii, deşi tatăl moare la 72 ani iar Raluca Eminescu, mama, la 60 de an de cancer, nu au prezentat nicio urmă de infecţie sifilitică.

-familia lui Eminescu
Pedigreul familiar ni-i arată cu un puternic capital biologic, pe părinţi sănătoşi cu 11 copii dintre care trei mor în copilărie ceilalţi ajung la maturitate şi incă foarte bine desvoltaţi. Niciunul nuprezintă nici întâmplător semne de sifilis congenital somatic, nu sunt semnalate naşteri cu feţi morţi sau imediat după naştere.

Şerban ajunge chirurg apreciat, moare la Berlin de tuberculoză pulmonară şi tulburări psihice. Iorgu moare după o răceală (tuberculoză galopantă) şi nu cum afirmă Călinescu, sinucigaş. Şi el a avut o strălucită carieră ca ofiţer. Ilie moare la 17 ani de tifos la şcoala de medicină din Bucureşti a lui Davila, fără semne de lues cerebral. După Rezuş et comp. era încă prea de vreme pentru o astfel de afecţiune (sic).

Harieta paralitică, fără tulburări psihice, Aglaia suferă de Basedov cu un copil ofiţer psihotic mai tărziu. Dintre toţi, Matei este sănătos tun.

Singurul care mai rămâne cu tulburări psihice este Nicolae sinucis în 1884. Cu studii de drept, bun avocat, până nu i se cunoaşte tabloul clinic nu se poate accepta diagnosticul de sifilis congenital cu debut la 41 de ani (!!!)

Evoluţia bolii lui Eminescu dela 1883 la 1889 nu corespunde unei demenţieri progresive. Ca subdirector la biblioteca din Iaşi traduce în 1884 un dicţionar de sanscrită apreciat astăzi de specialişti, în 1886 internat la bolniţa Mânăstirii Neamţului compune mişcătoarea – De ce nu-mi vii -, în 1887 A.C. Cuza găseşte printre hârtiile lui poezia Kamadeva iar în 1888 apare la Junimea citind traducerea impecabilă Lais de Augier, colaborator la Fântâna Blanduziei, aproape complet reabilitat, stare recunoscută şi de G. Călinescu.

-Enigma morţii lui Eminescu poate să rămână fără răspuns întru veşnicie din cauză că autopsia a fost executată de dr. Şuţu şi asistentul său şi nu de un anatomo-patolog calificat ca V. Babeş, şi dacă nu a fost chemat el să facă acest lucru !

-Nu avem un buletin medical asupra autopsiei făcută lui Eminescu!

2009-07-01T14:26:00.000+03:00

.Eminescu a murit în 15 iunie 1889, la şase ani după ce, la o vârstă christică, la 33 de ani, fusese ucis civil: arestat, băgat la nebuni şi interzis.

2009-07-01T14:24:00.002+03:00

Locul unde a murit Eminescu,pe strada Plantelor, la numărul 9, unde, încă din martie 1989, a fost internat, până la moarte, la sanatoriul doctorului Şuţu, acum sunt cu totul şi cu totul alte clădiri.

Pe plăcuţa comemorativă aflată pe imobilul de la nr. 9, din strada Plantelor, scrie altceva. Că a murit...pe 16 iunie 1889.

Ciudat!

(autopsia lui Eminescu s-a facut în ziua de 16 iunie 1889, existând şi un raport depus la Academie. )

2009-07-01T14:22:00.001+03:00

noi, românii, pe 15 iunie,

TRECEREA ÎN VEŞNICIE A ROMÂNULUI ABSOLUT.

2009-06-30T15:58:00.001+03:00

-Majoritatea celor care l-au cunoscut pun boala psihica a lui Eminescu pe seama ereditatii si vorbesc despre ceilalti membrii ai familiei atinsi de nebunie.

-Negruzzi spune ca a vazut primele semne ale bolii foarte devreme, atunci cand Eminescu a inceput sa fie interesat exclusiv si obsesiv " de metafizica indiana si, in general , de problemele religioase".

2009-06-30T15:57:00.000+03:00

" In timpul care l-a petrecut la Viena , el tinea mult sa aiba locuinta comoda , larga ,curata, linistita si luminoasa, sa se imbrace curat si bine , sa-si aleaga mincarile dupa plac, sa fumeze tigari fine , sa-si gateasca el insusi cafeaua de Mocca si bea numai vinuri de calitate superioara ori apa curata . Era un om cu trebuinte putine, dar cu apucaturi boieresti care stia sa sufere si sa rabde fara ca sa se plinga si respingea cu un fel de oroare tot ceea ce i se parea vulgar .... "

Ioan Slavici

Cum arata Eminescu ?

2009-06-30T15:56:00.000+03:00

" Un tinar oaches, cu fata curata si rasa peste tot, cu un lung " clabatz" banatesc peste pletele negre, cu ochii marunti si visatori si intodeauna cu un zimbet oarecum batjocoritor pe buze ; un albanez - imi ziceam - poate chiar un persian".

Slavici

2009-06-30T15:52:00.002+03:00

-Veronica Micle nu era prea iubita de cei din jurul lui Eminescu, ba unii o invinuiesc ca a fost cauza bolii sale psihice.

-Slavici crede ca a fost " ademenit si rapus " de aceasta femeie si, dupa despartirea lor .

-E de neuitat tabloul pe care-l poveste Negruzzi si la care a asistat el insusi :

" Am gasit pe Veronica jucand carti cu un tinar ofiter. Eu totusi cautam sa o pregatesc cu incetul la vestea nenorocita despre boala prietenului ei pentru a nu o impresiona din cale afara , cind spre uimirea mea vazui ca Veronica ia lucrul foarte usor, aproape cu indiferenta. "A inebunit Eminescu ? Se vedea de mult ca merge pe calea aceasta " - Apoi, schimbind vorba, trecu la un subiect de conversatie mai vesela ...."

-e de retinut ca cele mai frumoase si mai celebre poezii de dragoste nu i-au fost inspirate lui Eminescu de Veronica, ci de Cleopatra Poenaru, o " doamna negresit foarte inteligenta , dar deloc frumoasa si mult mai mare de ani decit Eminescu ".

-

2009-06-30T15:51:00.000+03:00

Desi barbat cu succes la femei, Eminescu se pare ca nu era deloc ceea ce se cheama un macho, nu facea caz despre cuceririle lui si nici nu prea vorbea despre femei :

" In ceea ce priveste viata sexuala, el era de o sobrietatea extraordinara. El niciodata nu vorbea despre femei decit avind in vedere partea ideala a fiintei lor si dispretuia pe oamenii care alerga dupa "fuste" ori vorbesc despre afaceri scandaloase. Slabiciunile lui erau cu desavirsire platonice , lucruri despre care se vorbeste cu un fel de religiozitate si numai ademenit si rapus putea el sa aiba legaturi care nu sint curate, cum era in cele din urma cele cu Veronica Micle, despre care mi-a vorbit numai in ziua care a putut sa-mi zica : In sfirsit, am scapat !"

Manuscrise necunoscute de Eminescu

2009-06-30T15:45:00.002+03:00

-In jur de 300 de pagini de manuscris, in care s-ar regasi si "Jurnalul de la Putna" al lui Mihai Eminescu, au fost gasite in tara si in Statele Unite.

-Statutul juridic si provenienta manuscriselor nu se cunosc inca.

- Eugen Simion a criticat EVZ pentru publicarea articolului de ieri despre poeziile licentioase considerand ca acestea nu-l reprezinta pe poet.

-Editura Polirom a editat corespondenta inedita dintre Mihai Eminescu si Veronica Micle, "Dulcea mea Doamna/Eminul meu iubit", cu scrisori din arhiva familiei Graziella si Vasile Grigorcea.

-E vorba despre 108 scrisori, complet necunoscute pana atunci specialistilor si publicului larg. La fondul epistolar compus din 66 de scrisori (13 ale lui Eminescu, 48 ale Veronicai Micle si 5 atribuite de zelosul Octav Minar), s-au adaugat dintr-o data, printr-o senzationala completare, 93 de scrisori trimise de Eminescu Veronicai si 15 pe care ea i le-a adresat poetului - toate fiind pastrate de succesivele mostenitoare ale vaduvei lui Stefan Micle", spune criticul Daniel Cristea-Enache.

-

2009-06-30T15:43:00.000+03:00

"Mitule iubit si al meu scump si dragalas,

Tu cate odata esti inger, acuma ai fost fiind ca fara sa ma astept am primit scrisori de la tine. Mitule, nu te supara daca cu o veselie nebuna care ma caracteriza iti spun ca m-au apucat hachitele cochetariei, dar ce vrei? - speranta ca am scapat - stii tu de ce - ma face sa-mi ies din piele, mi se pare c-am nascut din nou, am inceput a mai prinde putin la viata si putere, toate-mi par bune si frumoase. (...).
Eminule, scrisoarea ta e foarte posomorata, mi-i da voie fara sa te superi daca te voi acuza pe tine oricat de rau ti-ar merge, tu vrei singur sa ridici la nesfarsit piatra lui Sisif; (...)
Eminescul meu cheri, spune-mi si raspunde numaidecat - e ordin imparatesc - mai iei tu medicamentoasele tale? Si cu aceasta am onoare a te instiinta ca ma asteapta asternutul si ma duc sa ma culc singura, singurica cu gandul la scumpul meu.
12 Martie 1880 Iasi
Veronica"

2009-06-30T15:42:00.000+03:00

"Mai ingerasule,

Asa te-as saruta s-asa te-as desmierda s-asa as veni la tine de repede, daca n-as fi bolnav si daca nu m-as teme ca acest ger nemaipomenit sa ma imbolnaveasca si mai rau. Puiutul meu cel scump si iubit - ce faci tu? Iti trimit deosebite Tararale, Farfarale si Scrancioabe* si te rog sa ma ierti ca nu-ti scriu mai des - cane ce sunt fara de inima. Departarea asta ne strica rau. De s-ar mantui odata afacerile tale si si de-as gasi si eu ceva mai sigur decat tampenia Timpului, ca sa fim odata un trup si un suflet - auzi tu?
Iarta scrisoarea mea grobiana de alaltaieri, dar sa stii tu ca oricine ar vrea sa mi te iee pe tine, singura mea avere si singura mea fericire din lume, e un om de nimic care merita spanzuratoare si epitetele cele mai proaste. Iarta, dar tu stii ca de cate ori imi vorbesti de curtezani, imi infigi un ghimp in inima. Puiutule, zau nu pot veni inca, ca sunt bolnav, dar asa-mi esti de draga, asa ca nu stiu cum sa ti-o mai spun. (...)

Te sarut macar in gand de mii de ori si raman al tau pentru vecii-vecilor.

Bucuresti 14 ianuarie 1880
Emin"

2009-06-30T14:53:00.001+03:00

-la Mânăstirea Neamt, poetul va definitiva, zic editorii, poezia "De ce nu-mi vii?", pe care o va trimite spre publicare lui Iacob Negruzzi, la Convorbiri literare, cu acest biletel:

"Îti trimit deodată cu aceasta mai multe versuri cărora, de ti se par acceptabile, le vei face loc în "Convorbiri". Îndealtminterelea, mă aflu bine si sănătos în mijlocul acestor munti si-ti doresc asemenea".

Eminescu era perfect sănătos în perioada în care a locuit la Mânăstirea Neamt, 1886-1887. Gala Galaction vorbeste despre un Eminescu întreg la minte în momentele respective, mărturie stau si actele de bucătarie ale stabilimentului, întocmite de mâna poetului.

2009-06-30T14:52:00.002+03:00

la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul făcându-l, pentru o clipă, pe Guna Vernescu să demisioneze rupând o coalitie destul de fragilă de altfel a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii,

2009-06-30T14:50:00.001+03:00

La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros cere primului presedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei cure pacientului Mihai Eminescu, aflat în casa de sănătate a doctorului Sutu din strada Plantelor. Se constituie un consiliu compus din Titu Maiorescu, Dem Laurian, St. Mihailescu, I.L. Caragiale, I.Gr. Valentineanu si Mihail Braneanu, care, convocati conform articolului 440 din Procedura Civilă (jurnalul 2783/89), depun la sectia a doua a tribunalului un proces verbal în care sunt de părere că "Boala fiind în recidivă, reclamă interdictia pacientului si rânduirea unui tutor care să poată primi de la stat pensia lui viageră si să poată îngriji de întretinerea interzisului".
Procesul verbal al consiliului este scris în întregime si depus de Titu Maiorescu, care era si avocat. După semnarea actului acestuia (12 iunie 1889) si depunerea raportului medico-legal, iscălit de doctorii Sutu si Petrescu, urmeaza celebrul interogatoriu pentru evaluarea stării psihice a pacientului.

2009-06-30T14:49:00.000+03:00

"Mai multi prieteni din capitală, amici ai nefericitului Eminescu, s-au decis a contribui lunar pentru întretinerea amicului lor în casa de sănătate. D.T. Maiorescu are partea cea mai mare în această frumoasă si nobilă actiune."

Telegraful
1 septembrie 1883

2009-06-30T14:43:00.002+03:00

În numărul din luna august al revistei Literatorul, Alexandru Macedonski publica o epigrama

Un X... pretins poet - acum

S-a dus pe cel mai jalnic drum...

L-as plânge dacă-n balamuc

Destinul său n-ar fi mai bun

Căci până ieri a fost năuc

Si azi nu e decât nebun.

"Nu este nici o îndoială, prin această epigramă este vizat nefericitul nostru coleg si prieten, Eminescu".

Grigore Ventura

Macedonski la rândul său încearcă să se apere spunând că este o epigramă veche care a fost publicată fără stirea sa, epigramă care în plus nici nu îl vizează pe Eminescu.

Au urmat manifestatii publice cu torte si geamuri sparte la casa lui Macedonski. Bastonat de prin cafenele pe biata lui spinare (oprobiul public a atras multă lume în aceste evenimente) a fost un spectacol bucurestean pe cinste. Ventura si Macedonski intră într-o polemică puternică, însă răul era deja făcut, Eminescu era în ochii tuturor un nebun tolerat de societate.

În codul de moravuri publice si politice ale epocii, "boala gravă" a nebuniei îl îndepărta definitiv de la viata publică pe cel atins de ea. Declararea nebuniei cuiva însemna, implicit, si destituirea lui din functie.

2009-06-30T14:39:00.002+03:00

„Subsemnaţ ii doctori în medicină, invitaţi de domnul prim-procuror Trib. Ilfov prin adresa nr. 5717 a examina starea facultăţilor mintale lui Mihail Eminescu, întrunindune astăzi 23 martie la Institutul Caritatea unde se află de aproape două luni, am procedat la cuvenita cercetare şi am constatat următoarele:

Dl Mihail Eminescu, ca de ani 45, constituţie forte, nu prezintă pe suprafaţa corpului leziuni remarcabile. Figura lui este habitantă, căutătura lui este lipsită de expresiune. Mişcările dezordonate, atitudinea puţin cuviincioasă.

La întrebările ce i se adresează răspunde direct, el pronunţă unele cuvinte cu o voce cântătoare şi monotonă.

Astfel:

Bună dimineaţa dl doctor, daţi-mi două pachete de ţigări. Şi aceasta fie ziua, fie seara, fie cu ţigară în mână, fie fără.

Altă dată, ca un echo repetă cuvinte ce se pronunţă înaintea sa, în fine, uneori stând singur exprimă monologuri fără sens. Această tulburare este şi mai pronunţată în diferitele lui acte.

Astfel, plimbându-se în grădină culege fel de fel de obiecte de pe jos, pietricele, bucăţi de lemn, de hârtie, ce le pune în buzunar, crezând că aceste obiecte sunt o valoare, dar şi strică cu mâini sau rupe ce găseşte, aşternutul său, într-un mod neconştient, ca o trebuinţă de a-şi exersa activitatea.

Atenţiunea sa este cu totul absentă, incapabil de a şi-o fixa un moment, răspunsurile sale fiind ca şi automatice şi maşinale. Digestiunea şi somnul se execută normal, însă se observă pareză vezicală şi rectală, ceea ce reclamă îngrijire continuă“.

raportul din 23 martie al doctorilor Şuţu şi Petrescu

Certificatul de deces

2009-06-30T14:35:00.004+03:00

„cinci spre zece corente ora trei ante meridiane“
-a fost eliberat la 17 iunie (pentru necesităţi birocratice la cimitir), cu greşeli ( poetul ar fi avut 43 de ani, tatăl său s-ar fi chemat Mihail etc.), ca martori semnând prin punerea degetului doi sluijitori analfabeţi ai Institutului Caritatea…

-înmormântarea la Cimitirul Bellu a avut loc în ziua de 17 iunie 1889!

2009-06-30T14:35:00.001+03:00

„Ieri, vineri (16/28 iunie) diminea- ţa, el ceru să i se dea un pahar cu lapte şi ceru să i se trimeată dr. Şuţu, căci vrea să vorbească cu el. Era în momente de luciditate; doctorul întrebându-l că cum se simte, Eminescu răspunde că are dureri în tot corpul, cari îi căşunează mult rău. Din nenorocire… aceste momente lucide n-au ţinut mult, căci după o jumătate de oră bietul Eminescu începu din nou să… aiureze. Drul Şuţu căută să-l liniştească şi poetul se duse să se culce. Nu trecu nicio oră, când drul Şuţu intră din nou la el, de astă dată îl găsi întins, fără nici o suflare“.

V. Vineş

Ştiri

2009-06-30T14:31:00.001+03:00

- 5/17 februarie 1889, „Epoca“: despre internarea poetului grav bolnav „la spitalul doctorului Şuţu“ (ştire preluată în mai toate ziarele); concordă cu Raportul anonim care vorbeşte de 3 februarie 1889 (5 februarie este data presei care, fiind antedatată în acele timpuri, dă ştirea ca atare în ziua fizică de calendar 4 februarie - cu data de 5);

- 10/22 februarie 1889, „Românul“: despre îmbunătăţirea stării de sănătate a poetului - „internat la Ospiciul Mărcuţa“ (la fel, ştire preluată amplu);

- 2/14 aprilie 1889, „Epoca“: despre înrăutăţirea stării de sănătate a poetului - „aflat la spitalul doctorului Al. Şuţu“;

- 8/20 aprilie 1889, Epoca: Ospiciul Mărcuţa a anunţat că nu-l mai poate ţine pe poet internat, întreţinerea nefiindu-i plătită. Li s-a cerut doctorilor Şuţu, Nikita şi Alexiu un raport asupra stării sănătăţii poetului pentru a se institui curatela.

-„Curierul român“ din Botoşani, comentează : „Direcţiunea Ospiciului Mărcuţa, din Bucureşti, ne spune «Epoca», a făcut cunoscut zilele acestea Parchetului din capitală că nu mai poate ţine-n căutare pe nenorocitul nostru poet Eminescu, pentru motivul că ospiciul nu poate hrăni decât pe bolnavii a căror întreţinere e plătită de primăria capitalei. Primul procuror, faţă cu această invitaţiune puţin umanitară a direcţiunii de alienaţi, a cerut de la o comisiune medicală un raport asupra stării poetului Eminescu. Acest raport fiind depus, dintr-însul se constată că boala crudă care a lovit pe ilustrul cugetător se agravează din zi în zi. În urma acesteia, primul procuror a cerut de la primul preşedinte al tribunalului Ilfov să instituie o curatelă asupra averii bolnavului, adică asupra modestei pensii de 250 lei, pe care i-a acordat-o nu de mult Camera. Pe de altă parte, e vorba de a se readuce nenorocitul bolnav la Botoşani, unde se făcuse deja o dată bine, subt cura veteranului şi-nvăţatului nostru medic dl dr. Isaac. În acest scop, sora poetului va pleca zilele acestea la Bucureşti.“

2009-06-30T14:29:00.001+03:00

-la începutul lui februarie 1889,se atestă că poetul a fost internat la Ospiciul Mărcuţa, unde a stat până ce direcţiunea Ospiciului a declarat că nu-l mai poate ţine, pentru că n-are cine-i plăti spitalizarea.

Aici a fost adus cu poliţia şi abia apoi a fost transferat la Doctorul Şuţu, într-o clinică particulară. De altfel, doctorul Al. Şuţu era şi un organizator al Ospiciului Mărcuţa (va fi director aici prin 1899).

2009-06-30T14:22:00.001+03:00

“O organizare între români asemenea societăţii francmasonilor şi iezuiţilor şi a bisericii catolice. Pretutindeni oameni care sa ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devină bun; trezită deşertăciunea lui, decorat la nevoie, trezite mii de speranţe în el, în caz de extremă nevoie ajutat chiar. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă.”

Mihai Eminescu

2009-06-30T14:21:00.001+03:00

“Petre sau Petrea Poenaru, conţine în numele său “pietrei”, numele obiectului care a lovit fruntea poetului, şi iaraşi pare logică asocierea. Mai puţin logică pare prezenţa fizică a acestui personaj în stabilimentul din strada Plantelor: ştim despre el că era tenor, din familia mare a actorilor, aşadar lume frecventată de Eminescu. Nu era un străin, un oarecare, ci îl cunostea pe poet. Poetul pretinde că-i cunoaşte şi scopul loviturii”

Nicolae Georgescu

Nicolae Georgescu -“A doua viaţă a lui Eminescu”:

2009-06-30T14:19:00.000+03:00

“Textul atenţionează: nu e vorba de 64 de limbi ci de 64 de voci. Experienţa poate continua. Precizăm din capul locului că noi nu am epuizat toate relaţiile numerice dintre aceste cuvinte. Nu ne propunem a lua locul cifratorului, ci doar a sesiza existenţa unui cifru care dă de gândit. Să numărăm cuvintele din primul răspuns, considerat la două cuvinte: sunt exact 33 de voci. Asta da, ştie oricine că e cifră masonică! A fost Eminescu francmason şi a răspuns cifrat? Asta înseamnă că nu era nebun! Reţinem: dacă socotim la un cuvânt iese un total de 32. Al doilea răspuns are 16 cuvinte: [cuvantul] “nu-i” îl socotim ca două cuvinte. Dacă socotim “nu-i” ca un singur cuvânt, obţinem 15 cuvinte, care adunate celor 33 anterioare (în prima varianta) dau cifra 48, prezentă ca cifră în text. Este un sistem de socotire “încrucişat”, care cere atentie şi… distribuţie. Mai mult, al treilea răspuns are tot 16 cuvinte, cu cifra 64, şi tot 15 cuvinte fără cifră. Aşadar, dacă adresantul uită să adune la primul raspuns de 33 de carate, pe următoarele 15 cuvinte, este atenţionat a doua oară, după care, în cel de-al treilea răspuns, cifra 48 se repetă de 6 ori: semnal puternic.
Asta, pe prima diagonală a încrucişării (33 + 15 + 15). Pe cea de-a doua diagonală a încrucişării “ies” frumoasele sume: 32 + 16 + 16, adica 16 * 4 = 64. Simetriile sunt atât de bine construite, încât este limpede că textul, în întregul său, a fost lucrat migălos. Patru întrebări şi patru răspunsuri: 4 * 4 = 16; aceasta pare a fi cifra de bază care trebuie luată în calcul. Primele trei întrebari au 16 cuvinte (socotind “ce-ai” din întrebarea a treia drept două cuvinte). A patra întrebare are 7 cuvinte (”te-a”, două cuvinte) şi bănuim că trebuie să mai fie unul pentru totalul de 24 cuvinte al tuturor întrebărilor: într-adevar, în “cine e Poenaru care te-a lovit” trebuie, poate, presupus prenumele anunţat de Eminescu: “Petre Poenaru”. Această omisiune are importanţa ei: totalul cuvintelor din întregul text (adaugând şi cifrele, fără a socoti ligaturile câte un cuvânt) este 111 cuvinte. Adaugând cifra 1 pentru cuvântul presupus lipsa, iese suma de 112: exact 16 * 7 = 112. în text sunt 7 cifre (o data 64 si de 6 ori, 48… Pe mine nu mă interesează, de fapt, semnificaţiile acestor cifre totale în sistemul cifric presupus. Constat doar că, relaţiile numerice dintre cuvinte sunt suspect de exacte, ceea ce înseamnă că actul, în întregul său, este un fals. Cade dintr-un condei valoarea probatorie a acestui act. La 12 iunie 1889, poetul spune lucruri de bun simţ, că se consideră moştenitorul lui Matei Basarab şi ca tenorul Petrea Poenaru l-a lovit la cap. Spusele lui sunt, însă, “rebusate”. De către cine? Vom reveni, desigur, când va trebui să facem puţina istorie literară. Până atunci, îi rog pe francmasoni să nu mă suspecteze de reavoinţă sau reacredinţă; mai bine să ajute la elucidarea crimei comise împotriva lui Eminescu, dacă pot”.

?

2009-06-30T14:13:00.003+03:00

-Textul interogatoriului luat lui Eminescu, în ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile înainte ca el să moară este de fapt un fals!

- multe din manuscrisele sale din acea perioadă au dispărut fără urmă...

-De ce nu a scos Titu Maiorescu un volum cu articolele jurnalistice ale lui Eminescu?

-Sunt situaţii în care sparge vitrinele unei librării şi aruncă în noroi cărţile ce conţin propriile poezii ca un ultim semn de protest faţă de nedreptatea la care trebuia să asiste!

-

2009-06-30T14:11:00.000+03:00

“Suntem zăpăciţi, nu mai ştim ce voim, ce să facem, ce să primim, ce să respingem, în cine să ne încredem; nu ne mai înţelegem şi nu ne mai auzim unii pe alţii: ne trebuie o idee care să ne limpezească toate capetele şi care să ne împreune pe toti la lucru (…) De aceea alungaţi turma acestor netrebnici care nu muncesc nimic şi n-au nimic şi vor să trăiasca ca oamenii cei mai bogaţi; ei nu ştiu nimic şi vor să vă înveţe copiii şi n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine şi vor să va economisească pe voi toţi.

Mihai Eminescu

2009-06-25T16:38:00.002+03:00

"Eu ma uitam la el, mi se rupea inima de mila si nu stiam ce sa-i spun. Dupa cateva minute de tacere, isi impreuna mainile si, ridicandu-si aiurit ochii, ofta din adanc si repeta rar, c-un glas sfasietor: "O, Doamne, Doamne!...".
Era in acest suspin al lui si in aceste cuvinte sinteza intregii lui vieti si, poate, ca o ultima fulgerare de constiinta a strabatut in clipa aceea lantul tuturor suferintelor lui, din copilarie si pana in ceasul in care se afla. M-a podidit plansul si am plecat. De atunci, nu l-am mai putut vedea...".

A.VLAHUTA

2009-06-25T16:36:00.000+03:00

Isi aminteste Iacob Negruzzi, "a fost la Teatrul National. Eu eram cu nevasta mea intr-o loja, iar el intr-un stal, din care ne fixa toata vremea".

Tot acolo l-a intalnit si Mite Kremnitz, in seara zilei de 1 februarie 1889:

"Intr-o pauza veni la noi cu un aer stralucitor. Barbatul meu, de felul sau blajin, il saluta calduros. Eminescu se indrepta spre mine... Imi spuse ca arat la fata ca si inainte, c-am ramas neschimbata, ca e foarte fericit sa ma vada. Il intrebai de ce nu vine pe la noi. "Maine am sa vin - zise -, maine vin sigur"... Cu siguranta repetata ca are sa vie maine, parasi loja noastra... Insa a doua zi de dimineata, sarmanul avu un acces de furie si acum se gasea din nou intr-un spital de alienati".

2009-06-25T16:33:00.001+03:00

"S-a raspandit prin ziare stirea ca as fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt raspandite poate cu rea-credinta... Te rog, spune tuturor ca se afla in deplina eroare si ca, afara de suferinta mea de picioare, nu am absolut nimic"

ii scria lui George Panu,Eminescu prin anul 1887

2009-06-25T16:31:00.001+03:00

"Prea multi sunt aceia pe care i-am jignit spunand adevarul si, dupa cele petrecute, nu-mi ramane decat sa stau sfiicios intr-un colt"

marturisea Eminescu prietenului Ioan Slavici.

"Acum nu le va fi greu sa ma prezinte drept un descreierat...".

2009-06-25T16:30:00.001+03:00

La doua saptamani de la aniversarea zilei sale de nastere, cand Senatul ii aprobase, cu unanimitate de voturi, o pensie lunara de 250 lei, si cand conducerea Teatrului National anuntase ca ii reprezinta o piesa, Eminescu putea fi vazut ratacind prin Bucuresti, ca un om dezinteresat de cele lumesti.

2009-06-25T16:28:00.000+03:00

Eminescu putea fi vazut pe Bulevardul Elisabeta din Bucuresti, pe strada Regala ori in Pasajul Roman, infofolit intr-un palton cafeniu, cumparat cu 15 lei de la Hala de Vechituri. Locuia prin apropiere, in fostul Han Bossel, devenit intre timp Hotelul Mircus, ce se afla peste drum de Teatrul National, unde Eminescu a fost vazut in cateva randuri. "Cea de pe urma data cand am vazut pe Eminescu".

Iacob Negruzzi

2009-06-25T16:27:00.001+03:00

In numarul din 30 mai 1889 al ziarului "Curierul roman" din Botosani, un anonim informa cititorii ca Eminescu "e in asa stare, ca nu mai stie ce face: scrie si iar scrie, spunand ca sunt traduceri din Cicerone. Doctorul Sutu, in cautarea caruia se afla, nu da nici o speranta de scapare. Din contra, el spune ca boala se agraveaza mereu, la un deznodamant fatal!"

2009-06-25T16:26:00.001+03:00

In dimineata zilei de 15 iunie 1889, Eminescu " ceru sa i se dea un pahar cu lapte si ceru sa i se trimita doctorul Sutu, caci vru sa vorbeasca cu el. Era in momente de luciditate. Doctorul, intrebandu-l cum se simte, Eminescu raspunde ca are dureri in tot corpul, care ii casuneaza mult rau. Doctorul Sutu facu eforturi sa-l linisteasca si poetul intra in camera sa sa se culce. Peste o ora, doctorul intrand din nou la el constata moartea poetului".

2009-06-25T16:25:00.001+03:00

Slujba religioasa, inceputa la orele 17, s-a desfasurat dinaintea unei multimi uriase, cum nu mai cunoscusera Bucurestii. Cortegiul funerar a parcurs strada Coltei, Piata Universitatii, o portiune scurta din Calea Victoriei, a ajuns apoi pe Calea Rahovei, de unde a traversat Dealul Filaret, ajungand pe inserat la Cimitirul Bellu. In urma carului mortuar, sub ploaia marunta ce incepuse sa cada peste oras, mergeau Titu Maiorescu, Theodor Rosetti, Lascar Catargiu, Grigore Ventura, Dimitrie August Laurian, Mihail Kogalniceanu si multi, multi studenti.

2009-06-25T16:24:00.002+03:00

In ziua inmormantarii - 17 iunie 1889 - sculptorul Filip Marin a executat impresionanta masca mortuara a poetului, si care se afla in patrimoniul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei.

2009-06-25T16:21:00.000+03:00

"Numai cand l-a izbit boala nenorocita au venit amicii intru ajutorul lui, dar societatea, si atunci a ramas nepasatoare; iar statul abia atunci i-a votat recompensa, cand nefericitul poet nu o mai putea intrebuinta. Tocmai citesc ca, de cand Eminescu se afla in casa de sanatate, nu mai primeste nici aceasta recompensa, caci parchetul a uitat sa ia masuri pentru numirea unui tutore care sa primeasca pensia si sa se ingrijeasca de familia lui".

Iosif Vulcan
revista "Familia"

2009-06-25T16:18:00.001+03:00

"Avea aerul unui sfant tanar, coborat dintr-o veche icoana, un copil predestinat durerii, pe chipul caruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare".

ziarul "Constitutionalul"
Ion Luca Caragiale -asa l-a descris a doua zi dupa inmormantare prietenul sau pe marele poet!

2009-06-25T16:15:00.002+03:00

la Botosani în 1887, Eminescu este supus unui consult medical din care reiese cã era sãnãtos psihic:

“În urma unei subscrieri, initiatã de elevii scoalei artelor frumoase din Botosani, s-au strâns 400 lei. De mare ajutor au fost acesti bani, cãci au permis sã i se aplice un tratament special multumitã cãruia starea sãnãtãtii poetului s-a îmbunãtãtit în modul cel mai vãdit, cãci astãzi Eminescu este tot atât de senin cum a fost înainte de boala cea grea de acum patru ani în urmã.
În 13 Iulie Eminescu, însotit de sora sa si de dl. Grigore Focsa, doctoral de aice, a sosit în orasul nostru cu trenul de la ora 1 p.m. A doua zi la ora 11 a.m. a avut loc, în casa dlui. St. Emilian un consult, la care au luat parte dnii. medici: Dr. Filipescu, medic primar al orasului Iasi, Col. Dr. Otremba, medic sef al Corpului IV armatã, Dr. Rigler, Dr. C. Bottez si Dr. Negel, profesori la Facultatea de Medicinã.
Desi mai multi din acesti d-ni. medici aveau sã plece din Iasi încã în 13 Iulie, totusi si-au amânat plecarea pentru a-l putea asista pe poetul nostru. În urma unei cercetãri minutioase la care l-au supus pe Eminescu, medicii au ajuns la concluzia cã sãnãtatea lui nu e deloc alteratã si cã trebuie a-l supune unui tratament radical numai în ce priveste boala lui cea neglijatã, care se manifestase la picioare”.