Iarna grea ca in 1888, cam arare s-a vazut. Troienele de cu vreme au pus pe ginduri pe aceia cari n-aveau lemne sau paltoane.Era un frig umed, cam pe la inceputul lui octombrie.
Intr-o seara, alergam spre casa, pe bulevardul Elisaveta, in Bucuresti, neprivind nici in dreapta, nici in stinga, de teama ca nu cumva sa ma opreasca un prieten cu palton in drum. Mi-era frig de tot, intr-o haina foarte compromisa de vara.
Deodata un om inalt, spatos, mi se pune in cale:
- Niculene, stai!

Leon Gheorghe Nicolescu
Ma uit bine: Eminescu.
- Ce faci, coane Mihalache?
- Ma duc sa beau bere la Gheorghe.
- Ai dat de capital?
- Am doi franci. Fixule, mincam un crenvust?
Apoi privi mai bine la mine.
- Dar de ce tremuri asa? O sa racesti. Copil mai esti sa-ti lasi paltonul acasa!
- N-am avut ce lasa, caci n-am palton. Si apoi, mestere, e drept ca n-a venit vremea. Dumnezeu si-a pierdut contabilitatea.
- Pacat ca nu esti acolo, ca ai incurca-o si mai rau.
- Brrr! Tremuram al dracului.
- Hai la o bere!
Intram. Acolo Eminescu ma face mai intii sa-i admir paltonul. O culoare cafenie spalacita; ii venea pina la picioare si larg de-ar mai fi incaput unul comod intr-insul.
- N-ai parale ca sa-ti cumperi un palton, vad eu, Fixule, sau le cheltuiesti pe drumul negustorului de haine... Ia asculta, fa ca mine. Vezi ce palton bun?
- Nu prea prea!
- Ba e bun, ca-mi tine cald. L-am luat pe 13 franci de la hala vechiturilor. Te duc si pe tine sa-ti iei. Sa vii mine cu parale...
Cei doi franci ai lui Eminescu si vreo 70 de bani ai mei platisera cheful de bere si de crenvursti cu hrean.Cind sa iesim, Eminescu, vazindu-ma tremurind ca varga:
- Unde stai Niculene?
- Departe, in Tirchilesti, cu Magion.
- O sa ingheti pina acolo.
- Nu! Merg repede.
- Nu se poate. Nu vezi cum ploua de subtire si de rece? Te duc eu pina acasa. Te invelesc cu prisosul paltonului meu!
- Lasa-ma, cucoane Mihalache. Cum o sa mergi pina la dracu cu mine?
Eminescu suferea de picioare in vremea aceea, asa ca mergea foarte greu. Vrind-nevrind, m-a invelit in paltonul de 13 lei si m-a dus, incet- incet, pina acasa, cu toate protestarile mele.Despartindu-ne, imi zise:
- Am dat 13 lei pe palton. Ne-a invelit pe amindoi. Prin urmare ma costa numai 6 lei si jumatate!

"De 7 nopti, de cand stau langa nenorocitul, numai astazi a putut fi scos din camasa de forta, avand niste furii ce seamana mai mult a turbat decat a alienat. Indata ce-l dezleaga, rupe tot cu-o putere de fiara si striga de produce un ecou ingrozitor in spital, unde se afla 80 de alienati, afara de femei, dar nici unul in starea grozava a lui. Capul ii este spart si umflat; nu pot insa afla de la nimeni cine-a comis aceasta cruzime contra lui"

Scipione Badescu, redactor al Curierului de Botosani

"..Petre Poenaru, care, jucanduse ca din intamplare cu prastia, il izbi in frunte (pe M. Eminescu, n.n) cu o pietricica. () Contrar zvonurilor melodramatice, Eminescu n-a suferit prea mult de pe urma asa-zisului atentat, care ii pricinuise o simpla zgarietura"


G.Calinescu incidentul, in 1932, in prima editie a "Vietii lui Mihai Eminescu":

"Atata va spun si va rog sa spuneti la toti ca nenorocitul meu frate a murit in cea din urma mizerie si moartea i-a fost cauzata prin spargerea capului ce i-a facut-o un nebun, anume Petrea Poenaru. Sa fereasca Dumnezeu si pe cei mai rai oameni din lume sa fie instalati lad-rul Sutu, ca fiecare va avea sfarsitul iubitului meu frate".

Hanrietta Eminescu

"Uneori, veneau sa-l vada prieteni, Grigore Manolescu, Hasnas si altii care-i ziceau lui Eminescu "maestre" si el radea, batandu-i pe umar. Cat a stat la Sutu, eu cel putin nu l-am vazut altfel decat scriind. Scria toata ziua, coli peste coli, si era foarte linistit."

Dumitru Cosmanescu

"Un modest cetatean, mic de stat si cu o barbuta alba, a suit scarile redactiei noastre, voind sa ne faca o comunicare. Din ziare, stia ca se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, si venea sa ne spuna si el ce stia, personal, despre cel pomenit. Modestia acestui om da o valoare speciala datelor furnizate de el, date cari nu sunt in nici un caz lipsite de interes"

Universul

Adevarul despre moartea lui Eminescu

...vine odata pe la spate un alt bolnav d'acolo, unu' furios, care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, îi da lui Eminescu în cap cu o caramida pe care o avea in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunandu-mi:
"Dumitrache, adu repede doctorul ca ma prapadesc Asta m-a omorat!"

Pe 8 noiembrie 1886, de Sfinţii Mihail Şi Gavriil a cerut să fie spovedit şi împărtăşit la Sfânta Mănăstire Neamţ!
Preotul care l-a împărtăşit a mărturisit că Eminescu „era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-a sărutat mâna şi a spus: Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie o mănăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă „Lumină lină”!

Există două copii ale actului de naştere al lui Eminescu, ambele autentificate, una păstrându-se la Iaşi şi alta la Bucureşti!

creierul lui Eminescu a cântărit 1490 de grame!

Eminescu va sta în spitalul Sf. Spiridon din Iaşi, pentru piciorul rupt, în lunile noiembrie-decembrie 1885...pe cand detinea funcţia de profesor suplinitor de Geografie!

Veronica Micle moare pe 4 august 1889, după 50 de zile de la moartea lui Eminescu!

în 1893 apare: Mihail şi Henriette Eminescu, Scrisori către Cornelia Emilian şi fiica sa, Cornelia care cuprinde 80 de scrisori, dintre care 5 ale lui Eminescu.
-Pe baza acestei surse s-a instaurat ideea că Eminescu a avut sifilis şi că l-a luat de la Veronica.
-Nici până astăzi acest epistolar nu a fost dat Academiei Române ci aparţine familiei Emilian.

„Atâta foc, atâta aur
Şi-atâtea lucruri sfinte
Peste-ntunericul vieţii
Ai revărsat, Părinte!”,

Eminescu a creat versuri pe loc, deşi îi dădea impresia că le citeşte de pe o foaie, pe care erau scrise doar cuvintele: gloriosul voievod!

Vlahuţă spune că versurile erau frumoase dar rupte din poeme diferite şi că reveneau mereu, ca leitmotiv, cuvintele foc şi aur. El reţine doar patru versuri, de mijloc, cu înţeles mistic.
Alexandru Vlahuţă

când Eminescu a fost internat prima oară, vorbeşte de un acces de furie al acestuia şi de legarea lui în cămaşa de forţă!
D. Teleor, în 1883

Ion Popescu( alt coleg de revistă al lui Eminescu) mărturiseşte cum l-a vizitat pe Eminescu la ospiciul din str. Plantelor din Bucureşti şi spune că era în toată firea...(„rezultatul [mergerii la el] a fost convingerea deplină, că Meşterul era sănătos şi n-avea ce căuta în str. Plantelor)

-acesta spune că Eminescu fuma mult în această perioadă.
-Eminescu îi mărturiseşte lui Popescu că studiază ticurile bolnavilor de la ospiciu şi că are nevoie de cărţi şi gazete.
-

Ilie Ighel, redactor la Fântâna Blandusiei îl vizitează pe Mihail în ospiciul din strada Plantelor în 1889.
-Ighel spune că Mihail scria versuri pe pereţi(„scrierea [lui] e ca de obicei liniştită, trăsăturile regulate”)
-Ighel redă următoarele versuri din notesul lui Eminescu:

„Toamna pomii înfloresc
Şi se scutură toţi pomii de flori,
Iar inimile noastre
Le prinde fiori.

Veniţi în lumină
Copii drăgălaşi
Şi faceţi cu mine-mpreună
Sălaş.

Valurile viforă
Com tutte le forme”

-Ighel văzuse poemul Viaţa, găsit postum în halatul lui Eminescu, din care citează o strofă.

-Certificatul de deces al lui Mihail EMINESCU e trecută data de 15 iunie, ora 3 antemeridian
-a fost eliberat pe 17 iunie 1889, când a fost îngropat la Bellu

-un raport medical din 23 martie 1889 însă apare cu vârsta de 45 de ani,semnat de dr. Şuţu şi dr. Petrescu („Eminescu este atins de alienaţiune mintală în formă de demenţă”)

-Pe 6 noiembrie 1886, dr. Iuliano şi Dr. Bogdan, întocmiseră şi ei un raport medical, la Iaşi( „din interogatoriul şi conversaţia avută cu Eminescu am putut constata, că el sufere de o alienaţie mintală, cu accente acute, produse, probabil, de gome sifilitice la creier şi exacerbate prin alcoolism”)
-

Eminescu a fost internat în 1889
între 14 ianuarie – 3 februarie
la Ospiciul Mărcuţa de la Pantelimon,
la Institutul Caritatea de lângă Foişorul de Foc.

Eminescu a început să prezinte „simptome de demenţă destul de accentuate” în timpul internării, deşi nu venise cu ele...

„Eminescu…avea…obiceiul de a strânge de pe jos tot felul de lucruri, dintre care unele erau murdare şi se freca cu ele pe corp şi pe cap desfăcându-şi pansamentul, a făcut erizipel la nivelul plăgii, erizipel care s-a întins apoi la faţă, gât, membre superioare, torace, până la nivelul abdomenului”...

„era de constituţie forte, musculatură bine dezvoltată, capul bine conformat, figura mare şi congestionată. Lobulii urechii bine dezvoltaţi, nu erau aderenţi. Prezenta pe ambele gambe cicatrice, urme ale unor ulcere vechi. Nu prezenta dificultate în vorbire, nici tulburări în articularea cuvintelor şi scriere. Scria perfect, fără tremurături, fără omisiuni de litere sau cuvinte...
dr. Vineş

Prietenii îi spuneau lui Eminescu: Maestre

« La maturitate devenise mai degrabă scund (...) deosebit de păros (...) Simptome fizice bizare l-au însoţit toată viaţa. Otita de la 12 ani recidivează la 20 şi la 30. Picioarele sunt acoperite de ulceraţii... Psihoza maniac-depresivă ereditară... alcoolismul şi supradozele de mercur au fost cauzele principale».

Cărtărescu

«Eminescu era de o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său, care era un munte de om şi ca fire o grădină de frumuseţe...»
Slavici

poezii licentioase

Cand tu treci
"Cand tu treci atuncea murul
Fura-n umbra ta conturul,
Ah, cum nu sunt eu copilul
Tineretii tale, purul.
Mai putin platonic poate,
Ti-as musca cu dulce nurul
Pe genunchi te-as pune calare
Ti-as salta in sus eu curul
Deschizand din sponci corsetul
Eu i-as suge gurii nurul
Buburuzei tatei tale
I-as cata apoi cusurul
...
Sa pun sulita-mi aprinsa
Unde crapa-n doua curul"

Vin la neica
"Vin la neica ca sa-ti prinda
Roza ta pe-un fir de ghinda
Si sa-ti gadile-ncet negul
Cand ti l-a baga pe-ntregul"

Ia te-ntinde
"Ia te-ntinde draga-n tinda
Si izmana ti-o desprinda
Mainile-mpreuna in cap
De cracana sa incap
...
Dar asa, cu socoteala
Sa-ti scot p... la iveala"
In batjocura lautarilor
"Tot as f..., si-as f..., si-as f...
Ce n-am parale marunte
Asteapta pan ce-oi schimba
Si te-oi f... pan ce-i crapa".

Nunta lui Pepelea
"Demna-i de poetici pene
Dezlegarea de izmene.
Vrei sa scrii un bun roman?
P..a-ti scoate la meidan.
Are scriere vioaie?
Scriitorul are coa..e,
C-un cuvant, fara de-aceste,
Scriitorul prost imi este."

(...)A doua zi dupa sosirea lui Eminescu ne duseram seara amandoi la otelul “Pajura neagra”, unde mancam eu in abonament si unde sedeau la masa foarte multi romani. Pentru acesti romani, era rezervata o masa la care incapeau vreo 24 de persoane.
In aceasta seara erau foarte multi la masa. Eminescu sedea langa preotul Alexandru Plesca, cu care avea cunostinta de pe vremea cand locuia la profesorul Pumnul. Conversatia era foarte animata. Obiectul principal al conversarii era serbarea din Cernauti.
Toti romanii aveau haine de toate zilele, iar la celelalte mese vedeai numai fracuri si uniforme.
Dupa o vreme se apropie de masa noastra un advocat, anume Komariner, si adresandu-se catre noi tinerii judecatori incerca sa ne convinga ca nu e la locul sau abstinenta romanilor, atat fata de aniversarea de 100 de ani a incorporarii Bucovinei cat si fata de nou-creata universitate. Acest Komariner era in frac si cravata alba si sta drept dupa spatele lui Eminescu si Plesca. Vedeam ca acestora nu le vine la socoteala conversatia advocatului si ca pun ceva la cale.Eminescu incepuse a-si musca mustata, semn ca era iritat. Deodata vedeam ca ia paharul sau golit de bere si ridicandu-l indarat dupa spate spre fata advocatului, ii zise fara sa se intoarca la dansul:
- Kellner! un pahar de bere!
Atuncea si Plesca intinde paharul sau si zice si el:
- Kellner! bere! Komariner se uita uimit la un pahar si la altul si nu stia ce sa zica. Atunci Eminescu si Plesca se intorc spre advocat si ii striga in fata:
- Kellner, nu ti-am zis sa aduci bere? Aid` pa ş ol de ne adă!Un hohot de ras izbucni acuma intre toti mesenii si advocatul intelese ca e luat in zeflemea; el se intoarse spre noi si ne zise nedumerit:
- Nu stiu ce vor acesti domni de la mine. Noi ii explicaram ca nefiind acesti domni din Cernauti, l-au luat drept chelner, o gresala ce s-a putut intampla cu atat mai usor, fiindca si chelnerii astazi sunt toti in frac si cravata alba.
Foarte suparat se departa Komariner de la masa noastra in rasul tuturor mesenilor, iar Eminescu era foarte satisfacut ca i-a succes gluma si ca am scapat de discursul advocatului.
Nu-mi mai aduc aminte cate zile a ramas Eminescu in Cernauti, dar stiu ca m-a rugat sa mergem impreuna la mormantul profesorului Pumnul, iar de acolo ne-am dus la casa care fusese odinioara proprietatea lui Pumnul. Aici imi zise:
- Uite, acolo am locuit eu si in casuta cea mica era si biblioteca studentilor romani, la care am fost si eu bibliotecar un timp.Se adanci in ganduri si nu vorbi nimica pana nu ajunseram acasa. Cate amintiri din copilarie ii vor fi trecut atuncea prin creierii sai framantati de atatea ganduri, de atatea impresii, bucurii si nevoi!Ajunsi acasa, isi inpacheta cartile vechi ce le adusese cu sine si pleca cu o birja la gara.
Nu l-am mai vazut apoi pana in vara anului 1878, in Bucuresti, cand era redactor la ziarul Timpul.

(...) Ne duseram la hotelul “ Dacia ” unde se afla atuncea redactiunea Timpului. In sala intaia aflaram pe un domn, calare pe un fel de cal de lemn, care-i tinea locul de scaun; el scria la o masa inalta si ne spuse ca Eminescu se afla in sala de alaturea.

Intraram in sala a doua si-l aflaram pe Eminescu scriind la o masa lunga, plina cu jurnale. Era numai in camasa si pantaloni; cravata era aruncata intr-un colt de masa, iar inaintea sa era un talger cu fructe din care manca scriind un articol pentru Timpul.
Bucuria sa a fost mare cand ne-a vazut, caci nu ne intalnisem de cand cu serbarea din Cernauti, 1875.

- Ce mai faci, puiule, il intrebai?
- Mizerie, baieti, vecinica mizerie, am ajuns jurnalist, adica calic... iata – si facand un gest cu mana, ne arata zambind talgerul cu fructe de pe masa.
Nu stiam de o zice aceasta serios sau in gluma, pentru ca zambetul nu-i lipsea nicicand de pe buze. Acest obicei il avea totdeauna, si noi care il cunosteam atat de bine, izbucniram intr-un hohot de ras vazandu-l in aceasta situatie tragicomica.

Eminescu nu se schimbase mult de cand il vazusem, numai hainele erau cam neglijate. Parul tot il purta lung, pieptanat in sus si mustata o musca si acuma dupa vechiul sau obicei. Ii spuseram cu ce scop am venit la Bucuresti si ca noua colegi din Viena se vor intalni aici si vom petrece cateva zile in Capitala.

- De minune, frate, de minune... care va sa zica aveti... ? si atuncea ridica, dupa vechiul obicei din Viena, degetul aratator al manei drepte. [Gestul acesta insemna: “Aveti o pitula (10 cr.)?” adica “Aveti parale?”]. Noi cunoscand acest gest inteleseram ce voia sa zica si-i raspunseram razand:
- Se intelege ca avem.
- Ei, bravo! Ce berechet o sa mai fie! Ma duc si eu cu voi, ramane articolul meu neispravit, dar sa scrie viteazul calaret din cealalta camera ce-i va plesni prin minte.Eminescu se imbraca. Iesind, zise plin de voie buna catre calaretul din sala intaia:
- Adio, frate, la “Filippi” ne mai intalnim – si fara sa ne recomande, parasi cu noi palatul “Dacia”.
Pe drum ne spuse ca cel ce scria in camera intaia era Caragiale. Noi il mustraram ca nu ne facuse cunoscut cu acest literat, iar el ne raspunse ca nu era vreme deoarece ii e foame si ar voi sa stea cu noi la masa.
Mai vazusem in redactie un tanar care lucra si pe care asijdere nu ni-l recomandase, dar pe drum ne spuse ca se numeste Ronetti Roman, ca este un baiat cuminte si foarte cumsecade, dar altfel nu stie nimic despre dansul. L-am cautat si pe I.Slavici si l-am luat cu noi.

Zilele cate le-am petrecut in Bucuresti a fost Eminescu nedespartit de noi. El a fost calauzul nostru in toate partile; manca, bea si petrecea cu noi si era bine dispus. Punga noastra era si a lui; el comanda si noi plateam.
- Mai baieti, - zise el intr-o zi – asa de voios n-am fost decat in Viena cand petreceam cu voi. Si in adevar aceste zile erau pline de viata, pline de momente fericite in care, lepadand toata grija cea lumeasca, precum zicea Eminescu, traiam in amintirile vesele ale vietii nostre de student si ne reaminteam toate poznele ce le facusem odata, nevoia in care traisem, cum adeseori serile nu aveam ce manca si cum ne-a platit Eminescu intr-o seara masa, vanzand, fara stirea mea, o pereche de pantaloni ai mei.Eminescu facea mult haz de aceste amintiri, dar cateodata i se intuneca privirile ca si cand i-ar fi trecut un gand trist prin minte, caci ofta si pronunta cu zambet amar cuvintele lui obicinuite: “Of... neamul nevoii!”

(...) Pe la finea lunei septemvrie si inceputul lunei octomvrie 1875 era o mare fierbere in Cernauti. Se serba inaugurarea Universitatii din Cernauti si totodata aniversarea de o suta de ani a incorporarii Bucovinei in Austria .Lipsa de tact a aranjorilor acestor serbari, caracterul antiromanesc al serbarilor acestora, precum si tendinta germanizatoare a universitatii ce se propaga la toate intrunirile germano-evreesti, jignise sentimentele nationale ale romanilor bucovineni si cu tot patriotismul incercat si mai presus de toata indoiala a tuturor paturilor sociale romanesti din tara, romanii hotarara a nu lua parte la aceste serbari si a le opune o rezistenta pasiva. Nobilimea romaneasca era pe la tara , iar ceilalti romani ce nu puteau parasi orasul nu luau parte la nimica. Eu eram atunci auscultant la Tribunalul din Cernauti si locuiam in strada Lumii Noua. Seara, inaintea serbarii, ma trezesc deodata cu Eminescu, care sosise din Iasi , aducand cu sine in birja un cogemite ladoi de lemn de o greutate foarte mare. Eminescu intra in camera cu obicinuitul sau zambet pe buze si-mi facu mare surprindere, caci nu-l vazusem din anul 1872.- Bucuros de oaspeti? ma intreba el, intinzandu-mi mana si sarutandu-ma.- Doar n-ai venit la serbare? ii zisei eu foarte surprins.- Da si ba, imi raspunse el, si apoi incepu a-mi istorisi ca si in Iasi se aranjeaza o contraserbare la Beilic si ca poetul bucovinean Dimitrie Petrino va tinea acolo o cuvantare festiva. Imi spuse apoi ca a adus pentru serbarea din Cernauti mai multe sute de exemplare din o brosura intitulata Rapirea Bucovinei, scrisa de un anonim pe baza unor documente istorice, scoase in Viena din arhivele statului. Deschise apoi si incepu sa scoata multime de carti vechi, precum Psaltiri, Ceasloave, Biblii si multime de alte hartoage rupte, incat am fost silit sa-i intreb ce noima au aceste carti ce le trecuse peste hotar, platind atata de scump greutatea lor.- Ai rabdare – zise el – si apoi adaose nemteste: das beste fommt zuletzt; uite m-am temut ca-mi vor opri la granita brosura de care ti-am vorbit; am pus-o deci dedesubt, iar deasupra am trantit carti vechi, pe care le-am aratat la granita. De aceste hartoage nu s-au interesat mult impiegatii vostri si astfel am trecut brosura si pace. Erau mai multe sute de exemplare din brosura amintita, pe cari le aseza Eminescu intr-un colt al odaii. El a ramas in seara aceasta la mine si am petrecut amandoi, noaptea pana tarziu, band vin, povestind, glumind si fierband cafele negre intr-un ibricas, pe care-l aveam inca din Viena de pe vremea mea de student. Cam pe la doua ore dupa miezul noptii ne trezi insa din povestirea noastra un cantec romanesc ce se auzea pe strada. Un cor de voci barbatesti intona armonios si lin cantecul Desteapta-te romane ca si cand ar fi voit sa dea acestui cantec eroic un sentiment de jale. Linistea noptii, actualitatea data si armonia vocilor avu efectul ca amandoi eram foarte impresionati. Ascultaram lung in fereastra pana se departara cantaretii tot mai mult si se pierdu cantecul in departare. Eminescu era dus pe ganduri. Dupa un timp imi zise:- Niciodata nu mi-a placut cantecul acesta asa de mult ca acuma.

(...) Pe la finea lunei septemvrie si inceputul lunei octomvrie 1875 era o mare fierbere in Cernauti. Se serba inaugurarea Universitatii din Cernauti si totodata aniversarea de o suta de ani a incorporarii Bucovinei in Austria .Lipsa de tact a aranjorilor acestor serbari, caracterul antiromanesc al serbarilor acestora, precum si tendinta germanizatoare a universitatii ce se propaga la toate intrunirile germano-evreesti, jignise sentimentele nationale ale romanilor bucovineni si cu tot patriotismul incercat si mai presus de toata indoiala a tuturor paturilor sociale romanesti din tara, romanii hotarara a nu lua parte la aceste serbari si a le opune o rezistenta pasiva. Nobilimea romaneasca era pe la tara , iar ceilalti romani ce nu puteau parasi orasul nu luau parte la nimica. Eu eram atunci auscultant la Tribunalul din Cernauti si locuiam in strada Lumii Noua. Seara, inaintea serbarii, ma trezesc deodata cu Eminescu, care sosise din Iasi , aducand cu sine in birja un cogemite ladoi de lemn de o greutate foarte mare. Eminescu intra in camera cu obicinuitul sau zambet pe buze si-mi facu mare surprindere, caci nu-l vazusem din anul 1872.- Bucuros de oaspeti? ma intreba el, intinzandu-mi mana si sarutandu-ma.- Doar n-ai venit la serbare? ii zisei eu foarte surprins.- Da si ba, imi raspunse el, si apoi incepu a-mi istorisi ca si in Iasi se aranjeaza o contraserbare la Beilic si ca poetul bucovinean Dimitrie Petrino va tinea acolo o cuvantare festiva. Imi spuse apoi ca a adus pentru serbarea din Cernauti mai multe sute de exemplare din o brosura intitulata Rapirea Bucovinei, scrisa de un anonim pe baza unor documente istorice, scoase in Viena din arhivele statului. Deschise apoi si incepu sa scoata multime de carti vechi, precum Psaltiri, Ceasloave, Biblii si multime de alte hartoage rupte, incat am fost silit sa-i intreb ce noima au aceste carti ce le trecuse peste hotar, platind atata de scump greutatea lor.- Ai rabdare – zise el – si apoi adaose nemteste: das beste fommt zuletzt; uite m-am temut ca-mi vor opri la granita brosura de care ti-am vorbit; am pus-o deci dedesubt, iar deasupra am trantit carti vechi, pe care le-am aratat la granita. De aceste hartoage nu s-au interesat mult impiegatii vostri si astfel am trecut brosura si pace. Erau mai multe sute de exemplare din brosura amintita, pe cari le aseza Eminescu intr-un colt al odaii. El a ramas in seara aceasta la mine si am petrecut amandoi, noaptea pana tarziu, band vin, povestind, glumind si fierband cafele negre intr-un ibricas, pe care-l aveam inca din Viena de pe vremea mea de student. Cam pe la doua ore dupa miezul noptii ne trezi insa din povestirea noastra un cantec romanesc ce se auzea pe strada. Un cor de voci barbatesti intona armonios si lin cantecul Desteapta-te romane ca si cand ar fi voit sa dea acestui cantec eroic un sentiment de jale. Linistea noptii, actualitatea data si armonia vocilor avu efectul ca amandoi eram foarte impresionati. Ascultaram lung in fereastra pana se departara cantaretii tot mai mult si se pierdu cantecul in departare. Eminescu era dus pe ganduri. Dupa un timp imi zise:- Niciodata nu mi-a placut cantecul acesta asa de mult ca acuma.

(...) Universitatea cea veche din Viena era situata in B ä ckerstrasse si ca sa ajungi din strada Wollzeile la dansa, trebuia sa treci prin Schwibbogengasse, o strada ingusta, scurta si boltita, care semana mai mult cu o poarta, caci deasupra se aflau locuinte. In strada aceasta, la o departare de o suta de pasi de la universitate, se afla o bacanie mica si proprietarul ei, un vienez maruntel, rumen la fata si sur la par, era pentru studenti un odor nepretuit, caci la dansul puteai dejuna ieftin, lucru de capetenie pentru studenti. El se numea Moritz si nu mai stiu cum, dar Eminescu ii zicea Tata Muritz si sotiei sale giupineasa Muritoaia. Aici dejunau studentii cari nu dispuneau de multe parale si aici ne intalneam adese cu Eminescu casa dejunam cate o pareche de carnaciori – zece creitari parechea cu pâne cu tot – sau daca ne mergea rau de tot, cate un Schusterlabl, adica o franzela marisoara dar de faina proasta, pe care o taia Moritz orizontal in doua, o ungea cu o patura transparenta de unt, si asezand apoi amandoua partile una peste alta, ne-o vindea la pretul de 4 creitari. Cele zece zile dupa ziua întai vedeai numai putini studenti in aceasta dughenita, caci capatand banii lunari, huzureau si ei cateva zile prin restaurante si localuri mai alese, dar daca treceau aceste zile binecuvantate, numai ce-i vedeai iarasi la Moritz. Si atunci bodoganea batranul si ne mustra ca numai atunci venim la dansul, cand ne sufla vantu-n punga: Wenn der Wind in den Taschen blasen tut, cum zicea el. In astfel de momente critice il numeau studentii parvus Jupiter tonans si cautau sa-l linisteasca. Nu era aceasta, caci era un vienez bun si cinstit, care desi nu ne da nimic pe datorie, dar pentru aceea primea de la noi in loc de bani zaloage. Studentii amanetau deci tot felul de carti si hartoage vechi si Moritz le primea, numai daca-i impuneau grosimea si greutatea lor, si-i zalogeau carti de care nu aveau nici o trebuinta, si pe care adese nu le mai rascumparau. Vedeai o intreaga biblioteca de astfel de vechituri, asezate pe o polita langa fereastra din dos a micei sale dughenite.Intr-o zi il aflu pe Eminescu discutand foarte serios cu micul Jupiter tonans. Pe tesghea era o carte mare si groasa, si Eminescu care nu ma observase, se muncea sa dovedeasca ca aceasta carte are mare valoare si voia sa o zalogeasca pentru doi florini. Batranul Moritz insa nu era usor de induplecat. El rasfoi cateva file de la inceputul, mijlocul si in finea cartii, si apoi o inchise repede, zicand:- La dracu, nu inteleg nimica si nu pot ceti un cuvant.- Da` cum sa intelegi daca-i scrisa intr-o limba orientala – zise Eminescu – tocmai aici zace valoarea acestei carti rare.- Ce-i aceea limba orientala? intreba Moritz necajit, si observandu-ma pe mine, i se insenina deodata fata si, intinzandu-mi cartea, imi zise:- Domnule doctor, ce carte e aceasta?Observa ca vienejii intituleaza pe toti studentii cu cuvantul doctor.Eminescu se intoarse acuma si vazandu-ma imi zise repede.- Ma! lauda cartea. Nici nu trebuia sa ma provoace la aceasta, caci cunosteam eu nevoile lui ca si pe ale mele. Luai deci cu aer foarte grav cartea in mana. Era o carte veche romaneasca, tiparita cu litere chirilice, dar nu avea titula. Putea sa fie Vietile Sfintilor sau o biblie veche. Eu ma facui ca o cercetez si o pretuiesc si apoi zisei hotarat:- Cartea aceasta e foarte pretioasa, caci este foarte veche si tiparita intr-o limba orientala.- Ei, dar ce-i aceea limba orientala? ma intreba Moritz.- Limba orientala e o limba vorbita de popoarele orientale. Cum d-ta nu stii aceasta?- Ba, da, cum nu, adica limba ce o vorbesc turcii si chinejii, nu-i asa?- Asa-i! vezi ca cunosti limbile orientale. Ei vezi, d-le Moritz, cartea aceasta face cel putin zece florini, caci e foarte rara. Nu-i vorba, cartea, ca exemplar foarte vechi, avea sigur valoarea aceasta, dar o carte de zece florini, aceasta nu-i venea batranului la socoteala. Nestiind insa ca sunt prietenul lui Eminescu si cunoscandu-ma ca pe un vechi musteriu al sau, se linisti si zise:- Bine, o primesc ca zalog in pret de un florin, dar bani gata nu dau; poti lua marfa pentru acest pret, sau poti manca aici pentru acesti bani.- Aferim, zise Eminescu catre mine, si cum mi-ar trebui parale!Ne targuiram acum tustrei, dar batranul nu era de induplecat. Poate ca nu avea incredere in evaluarea mea, dar ne veni in ajutor copila lui Moritz, care si ea vindea adese la tesghea in lipsa batranului. Ea ne cunostea pe amandoi, stia ca suntem romani si avea simpatie pentru noi, caci ne vazuse adese in societatea unui coleg roman care-i facea curte. Sigur ca mai mult din aceasta cauza il indupleca ea pe batran sa primeasca cartea in pretul de doi florini, dar cat despre plata, nici n-a voit sa auda Moritz si astfel a fost Eminescu nevoit sa manance pe banii acestia in bacania lui Moritz, se intelege ca nu deodata, ci in mai multe randuri si i-am ajutat si eu platindu-i apoi in schimb cate o cafea neagra la “Schmauswaberl”, sau la “Troidl”.Cand dupa vreo luna de zile am intrebat pe Moritz ori de mai are zalog cartea lui Eminescu, imi raspunse:- Nu, d-l doctor a rascumparat-o.

(...) Tata Wihl, cum ii ziceam noi, era un restaurator jovial si cinstit al restaurantului “Zu den drei Tauben”. Acolo mancam mai toti bucovinenii in abonament. Dupa cat imi aduc aminte, Eminescu nu era insa abonat, dar venea de dragul societatii si adese si din cauza ca se putea mai usor imprumuta cu parale, cand ii lipseau. Abonamentul nostru insa era numai mancarea de amiaza, caci abonamentul si pentru seara era foarte scump si nimene din noi nu dispunea de atatea mijloace ca sa ne permitem acest lux. Cata vreme mai tineau paralele ce le primeam la inceputul fiecarei luni, traiam seara cu cate un gulas, pâne si o sticla de bere. Dar veneau zile, si de acestea erau cam 20 pe luna, in care nici luxul unui gulas sau carnacios nu ni-l puteam permite si atuncea cu o pane mica precum se capata oriunde 4 creitari, ne stamparam foamea. Asa traiam cei mai multi din noi si asa traia si Eminescu. Dar cateodata, mai cu seama pe la finea lunii, lipsea si aceasta mica hrana si eram siliti sa postim serile, asteptand cu nerabdare sa vie ziua de maine , care, ne aducea cafeaua cu lapte si pranzul platit inainte. Si, cu toate acestea, eram voiosi si buna dispozitie nu ne lipsea. Taina dispozitiei noastre era tinerea si faptul ca nici pe acasa la parinti nu huzurisem si nu eram alintati.Si acuma voi povesti un epizod tragicomic, intamplat intre mine si Eminescu. Era pe la sfarsitul lui noiemvrie 1870. Banii se sfarsise de mult si se apropia una din acele seri sinistre, unde stiam ca nu vom manca nimica. Cam pe la sase ore sedeam eu si tovarasul meu de locuinta, V.Morariu, la fereastra si ne uitam pe strada. Il vedem pe Eminescu care venea de acasa trecand pe sub ferestrile noastre cu capul plecat si cu manele impreunate in manecile paltonului. Il strigam pe nume. El isi ridica capul in sus si vazandu-ne, ne intreaba:- Ce faceti?- Nimica!- Nu iesiti?- N-avem la ce.- N-aveti... Mmm? si ridica aratatorul manii drepte in sus, care avea sa zica: N-aveti o piţulă?- Tufă! ii raspunseram.Atunci Eminescu statu putin pe ganduri si ne zise dupa un timp:- Imbracati-va si veniti in jos.Ne imbracaram si iesiram.- Of... neamul nevoii! ofta el zambind, ce mizerie sa fiti si voi asa de calici si tustrei sa n-avem o para! Dar mi-a venit o idee stralucita, mai baieti. Vom manca imparateste in aceasta seara. Mergeti la “Bischofs-Bierhalle” in Wipplingerstrasse si ma asteptati. Puteti si manca: in asta-seara va platesc eu. Bucuria noastra nu era mica. Eminescu se departa repede de noi zicand ca are sa se intalneasca cu cineva. Noi ne plimbaram o bucata de vreme pe stradele splendid luminate ale Vienei si ajunseram pe Graben, acea piata feeric luminata, unde la plimbarea de seara misuna lumea ca intr-un furnicar. Acolo ne intalniram cu Matei Lupu, coleg de universitate. Era si el lihnit de foame. Il introduseram in marele mister ce ne astepta in asta-seara si-l luaram cu noi. Vorba romanului: Dar din dar se face rai.Ajunsi in restaurantul “Bischof”, ne asezaram intr-un ungher si comandaram cate un gulas, pane si cate o sticla de bere. Nu-i vorba, am fi comandat mai mult, caci inca tot ni era foame, dar eram cu frica in oase ca nu va veni Eminescu si atunci o patim. Se facura noua ore si Eminescu inca nu venise. Sticla de bere nu o goliseram de tot; ramasese in fiecare sticla cate ceva, caci altfel, daca erau sticlele goale, venea chelnerul si le umplea iarasi, iar noi ne temeam ca nici pe aceea una nu o vom putea plati. Se uita acu chelnerul cu ochii preapuielnici la noi, iar noi incepusem a discuta serios chestia: care din noi sa-si lase zalog paltonul ca sa iesim cu obraz curat din restaurant. Ochii nostri erau indreptati spre usa de intrare si nu-l asteptau jidovii pe Messiah asa de dornic, cum il asteptam noi plini de frica si speranta pe Eminescu. Doua ore a tinut aceasta tortura, cand iata cateva minute dupa noua ore, intra si Eminescu si se aseaza zambind langa noi. Ca o piatra ne pica de pe inima si incepuram acu a ne uita mai indrazneti la chelner, pe cand mai inainte ne feream de ochii lui.- Mancat-ati ceva baieti? ne intreba Eminescu.- Cate un gulas mic, raspunseram noi, respirand mai usor.- Si poate ati mai manca ceva?- Cum nu! numai daca te ajunge punga.- Ei chelner, ada trei portii de Frankfurter cu varza si o cana cu bere! Chelnerul inholba ochii auzind ca acu trebuie sa aduca bere cu cana, pe cand inainte in decurs de 2 ore statusem cu sticlele goale!Repede aduse chelnerul ce i se poruncise si incepuram a manca. Eminescu era foarte bine dispus, glumea, radea, manca si bea, iar noi ii tineam hangul. Fiind satui, ne pusem pe bere. Dintr-o cana sporira mai multe si in fine facu Eminescu gluma de comanda o cibota de bere. Astfel de cibote de sticla se afla mai in fiecare restaurant, rezervate pentru studenti cand acestia devin bine dispusi. Acu incepu o conversatie animata, al carei obiect se schimba din minut in minut. Erau 3 ore dupa miezul noptii cand ne scularam sa plecam. Eminescu plati atunci pentru toata mancarea si bautura noastra 3 florini 20 creitari, iar chelnerului ii dete un bacsis de 30 creitari. Ne indreptaram spre casa. Lupu si Morariu faceau galagie; Eminescu fredona cantecele sale favorite: Eu sunt Barbul Lautarul si Dragi boieri, din lumea noua, iar eu mergeam in rand cu dansii cu frica in oase, sa nu avem vreun conflict cu politia, caci eu bausem putin, deoarece abia in Viena incepusem a gusta berea . Ajungand pe Graben, Morariu, in rasfatarea sa, isi permise gluma de a ma impinge intr-o dama, care trecea atarnata de bratul unui domn. Ma pomenii atuncea din partea damei cu o sudalma originala vieneza, pe care inca nu o auzisem pana atuncea si care ma supara asa de mult, incat imi venira lacramile in ochi. Morariu si Lupu izbucnira intr-un hohot, ceea ce ma infurie si mai mult. Eminescu insa ma lua de subsoara si-mi zise:- Nu te lua dupa prostii astia, mergi cu mine. Linistea lui Eminescu imi impuse. Atarnat de bratul sau si ascultand povestirile sale, ajunseram in Dianagasse, dar cand sa ne despartim de Eminescu si sa tragem clopotul ca sa ne deschiza poarta, veniram la cunostinta ca nu avea nimeni din noi nici un ban ca sa plateasca portarului tributul obisnuit, adica cate 10 creitari de persoana. Obiceiul acesta este un drept castigat de portari prin prescriptiune, si de aceea asa numitul Sperrsechserl este spaima celor ce vin dupa 10 ore acasa, din care cauza domneste o ura instinctiva in contra portariului, care este poreclit Cerberus. Ce era acu de facut? Nu ne ramase alta, decat sa ne plimbam pe strada pana la 6 ore dimineata cand se deschid regulat portile. Morariu se plimba cu Lupu, iar eu cu Eminescu. In decurs de aproape 3 ore, cat a tinut aceasta plimbare, Eminescu purta firul vorbei. Dintru inceput imi povesti mult despre o actrita Eufrosina Popescu de care fusese amorezat si la care se vede ca mai tinea, caci o descria in colori foarte vii si in termeni de amorezat. Dupa aceea trecu la teatru si povesti multe anecdote, dar acuma nu-mi mai aduc aminte ce-mi spuse. In fine trecu la Buddhism, obiectul sau de predilectie, sespre care imi vorbi apoi pana ne despartiram.Eu eram numai putin initiat in misterele Buddhismului si stiam numai atata despre principiile acestei religii cat auzisem in liceu, iar Eminescu dessfasura o cunostinta vasta si-mi spuse ca Tibetul este leaganul si inima misterelor buddhiste; incepu apoi sa vorbeasca despre Nirvana si Buddha-Sakia-Muni. Era atat de incantat de principiiile acestei religii, ca parea transportat si adese pronunta plin de o deosebita insufletire cuvintele: “O! Buddha-Sakia-Muni!” Ar fi vorbit mai mult, dar erau 6 ore dimineata si portile se deschisera. Ne despartiram si ne duseram la culcat. Eu si cu Morariu am dormit pana tarziu, adeca pana aproape de amiaza, caci era dumineca. Baba la care locuiam si care ne si servea, intrand in camera ca sa ne ia hainele la curatit, ne intreba ce haine vom imbraca astazi; eu ii zisei ca voi imbraca hainele mele cele negre.- Dar ce fel de pantaloni? intreba ea.- Cum ce fel de pantaloni? cei negri! raspunsei.- O Jesses! Domnul voieste sa glumeasca; doar ati trimes aseara un bilet al d-voastre prin d. Eminescu si ati cerut pantalonii cei negri fiindca aveti trebuinta de ei.- Ce bilet, ce Eminescu...? Dar acu imi plensi prin minte ca Eminescu mi-a jucat o festa! Repede am sarit la garderob, dar pantalonii nu erau. Baba-mi arata biletul adus de Eminescu. Era un simplu bilet de vizita al meu, care ajunsese cumva in mana lui Eminescu. Se trezise si Morariu. Eu eram dintru inceput suparat, dar apoi ne cuprinse pe amandoi un ras de nu ne mai puteam astampara, caci descoperisem taina darniciei de ieri a lui Eminescu: mi-a luat pantalonii, i-a vandut si ni-a platit la toti mancarea.Asa a si fost, caci intalnindu-ma cu dansul dupa-amiaza in cafe “Troidl” l-am tras la raspundere. El se omora de ras si-mi raspunse cu un aer nevinovat:- Ce eram sa fac, eram doar si eu si voi lihniti de foame.- Da` bine se poate una ca asta? De ce nu i-ai vandut pe ai tai.- Imposibil.- Si de ce imposibil?- Pentru ca n-am doua parechi de pantaloni, ma! Se stransese si ceilalti colegi din cafenea pe langa noi si toti radeau de se prapadeau, dar nu de Eminescu, ci de mine.